În majoritatea cazurilor criminalitatea este definită că o totalitate (ansamblu) de infracţiuni (crime) săvârşite într-o perioadă concretă de timp, pe un anumit teritoriu (țară, regiune, localitate).
Atare definiție, chiar dacă ea domină în criminologia din spațiul ex-sovietic, poate fi acceptată doar convențional. În definiția citată se manifestă o parte din adevăr. Doar, orice fenomen social este constituit dintr-o totalitate (mulțime) de fapte, este unul de masă, manifestat în lumea obiectivă, prin aceste multiple fapte individuale, specifice și proprii doar fenomenului respectiv. Această manifestare poate fi măsurată cantitativ, fiind obiect al diferitor ramuri a statisticii sociale (statistică demografică, statistică criminologică, statistică economică).
Așa dar, faptele din care se constituie totalitatea sunt doar o manifestare, latura vizibilă, empirică a fenomenului social (latura cantitativă a fenomenului). Pe noi, însă, ne interesează, în primul rând, esenţa fenomenelor sociale (latura calitativă a fenomenului), în cazul dat – esenţa crimei (criminalităţii). Numai dezvăluind și cunoscând esenţa fenomenului social e posibil să pătrundem în adâncurile lui, să-i explicăm just geneza, să cunoaștem proprietăţile de bază şi legităţile existenţei, să determinăm tendinţele dezvoltării acestui fenomen. Anume la acest aspect al criminalităţii mă voi referi, deoarece în definiția formulată pentru un fenomen social trebuie arătată în primul rând esența fenomenului și apoi specificul manifestării acestuia în realitatea socială.
După conţinutul său, comportamentul ilicit coincide cu cel legitim, adică se manifestă ca un act (acte, activitate) cu un caracter intelectual-volitiv îndreptat spre realizarea unui interes și spre satisfacerea unei necesităţi; este o faptă care provoacă anumite modificări în lumea înconjurătoare.
Însă, manifestarea empirică a faptelor, particularităţile şi însuşirile acestora aparțin lumii materiale și nu depind de sistemul relaţiilor sociale. De aceia, manifestarea obiectivă a crimei arată doar semnele materiale proprii comportamentului criminal, dar nu dezvăluie esenţa crimei. Or, alături de pericolul material, crima mai are şi o astfel de însuşire cum este pericolul social. Anume pericolul social constituie caracteristica socială propriu-zisă a crimei. Una şi aceeaşi faptă, după caracteristica sa obiectual-materială poate fi dăunătoare în cadrul unui sistem de relaţii sociale, în timp ce în alt sistem ea nu va avea această trăsătură. De aceea nu trebuie confundată asemenea însuşire, cum este pericolul social al faptei, cu obiectivitatea daunei.
Criminalitatea (şi crima ca manifestare empirica a fenomenului) este un fenomen social. Categoria socialului reflectă asemenea însuşiri ale obiectelor, comportamentelor, fenomenelor, care caracterizează utilitatea sau dauna lor din punctul de vedere al subiecților relaţiilor sociale: individului izolat, grupelor sociale, claselor etc. Deci şi fapta (comportamentul concret) fiind inclus în sistemul relaţiilor sociale va avea aceleași caracteristici: social utilă sau dăunătoare; de aici – social acceptată sau social periculoasă, dezaprobată și pedepsită. Iată de ce pericolul social al crimei poate fi înţeles numai ca pericolul unei fapte pentru sistemul relaţiilor sociale dominante în societatea concretă, pentru ordinea de drept instaurată.
În contextul celor menționate, și pentru a înțelege esența crimei ca fenomen social (dar și cum vom vedea cu o altă ocazie, esența pedepsei) este necesar de a cunoaște profund esența statului și dreptului ca fenomene sociale.
Dreptul, este un sistem de norme juridice, general-obligatorii, stabilite și garantate de stat, în conformitate cu interesele și voința deținătorilor puterii, având drept scop de a reglementa relațiile sociale, într-o comunitate concretă, prin instaurarea unei anumite ordine de drept.
Statul ca și dreptul, apar obiectiv din necesitatea socială de a menține ordinea, pacea și armonia socială, de a minimiza consecințele negative ale conflictelor de interese particulare, de a garanta siguranța persoanei și bunurilor sale.
Într-o societate organizată în stat, ultimul din numele şi în interesul celora ce deţin puterea (clasa, grupul social, clanul, poporul în întregime) guvernează. Statul reglementează relaţiile sociale înzestrând subiecții raporturilor juridice cu drepturi subiective şi obligaţii juridice; aşteaptă de la acestea o anumită variantă de comportare, unde indivizii, realizându-şi interesele proprii (egoiste) o vor face în acele limite care sunt prescrise şi în modul stabilit, ca să nu violeze interesele altor persoane şi organizaţii. Se înţelege că orice stat este interesat ca voinţă sa să fie impusă iar ordinea de drept să nu fie perturbată. În caz contrar sistemul relaţiilor sociale este pus în pericol. Iată de ce, cele mai importante valori sociale sunt apărate inclusiv şl cu ajutorul legii penale, care determină ce fapte social periculoase constituie infracţiuni şi stabileşte pedepsele ce urmează a fi aplicate persoanelor care vor fi găsite vinovate în săvârşirea faptelor interzise.
Orișice crimă, după cum am menționat anterior, se manifestă în realitatea înconjurătoare ca un act (faptă, activitate) cu caracter intelectual-volitiv, orientat spre realizarea unui interes sau satisfacerea unei necesităţi. În acest context atrag atenţia la momentul intelectual-volitiv al faptei – la atitudinea psihică a persoanei faţă de cele săvârşite şi faţă de rezultatele acţiunilor sale. Într-adevăr, în orice faptă (și infracţiune) se obiectivează atitudinea făptuitorului faţă de lumea înconjurătoare, față de alte persoane şi interesele acestora, atitudinea faţă de stat, societate, norme și valori morale, ordinea de drept etc. Cu alte cuvinte, după faptele concrete săvârșite de o persoană, suntem în stare să concluzionăm care este atârnarea reală, obiectivă a acesteia faţă de alți indivizi, valorile sociale și legile statului.
Pornind de la cele relatate anterior, vom concluziona următoarele: spre deosebire de alte modalităţi ale comportamentului ilicit (delicte civile, contravenții administrative), în crimă, individul realizându-şi interesul său egoist, nu încalcă pur şi simplu legea; prin fapta sa respectivul ignorează, neagă dreptul subiectiv al altui individ, interesul străin, afirmînd abuziv, propriul interes şi propriul «drept». Pe de altă parte, prin fapta sa individul neagă obligațiunea juridică de a respecta legile statului; adică neagă voinţa statului exprimată în lege, manifestând samavolnicie.
Deci, infractorul contrapune: voinţa sa individuală – voinţei statului, interesul său egoist –interesului general, samavolnicia – dreptului.
Cele expuse (plus cele menţionate în lecţia nr. 1, din Legea și viața nr. 5/1994) ne permit să facem următoarele concluzii vizând esenţa crimei ca fenomen social:
- Crima – este o categorie criminologică utilizată pentru a scoate în evidenţă un fenomen social real, o relație socială de negare (de conflict) și anume – samavolnicia individului. Crima, reprezintă negarea de către individul, privit izolat, a valorilor sociale, a intereselor şi voinței dominante în societatea dată, exprimate în lege şi apărate de stat, este realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voințe şi a intereselor egoiste.
- Fenomenul crimă se manifestă empiric printr-un comportament sau activitate interzise de legea penală şi poate purta diverse denumiri (infracţiune, crimă, delict, rău, prestuplenie etc.).
- Fiind una din patologiile sociale crima (criminalitatea), pune în pericol însăşi existenţa societăţii, introducând în ea elemente ce o dezorganizează şi o dezechilibrează; ce subminează temelia existenţei sistemului social.
- Crima indică la contradicțiile şi disfuncțiile din viața organismului social fiind unul din parametrii ce reflectă starea societăţii la etapa respectiva de dezvoltare.
- Fiecare societate se va deosebi prin cadrul faptelor considerate crime, prin starea şi nivelul, prin specificul de manifestare a fenomenului respectiv, fapt ce depinde direct de structura social-economică, de particularităţile naţionale şi culturale, de factorii demografici, politici şi juridici, de starea etico-morală a societăţii. Cu alte cuvinte, fiecare societate îşi are criminalitatea şi criminalii pe care îi merită.