Valeriu Bujor

Cu privire la esenţa violenţei

Veacul al XX-lea a rămas în istorie ca secolul SIDEI sociale şi ca un secol al violenţei.

Nu este cazul să apelăm la exemple şi dovezi pentru a confirma acest lucru. Violenţa în diverse forme s-a manifestat în cadrul diferitelor sisteme culturale, diferitelor ideologii şi tradiţii istorice. N-a fost o excepţie nici Republica Moldova.

Şi dacă în ţările apusene cercetătorii au supus unor investigaţii fundamentale şi aplicativ-practice problema violenţei, propunând concepţii şi teorii vizând geneza şi legităţile fenomenului în cauză, noi ne-am trezit în faţa extinderii epidemice a violenţei dezarmaţi teoretic.

Punctul iniţial de investigare a problemei ce vizează criminalitatea violentă este definirea şi dezvăluirea în literatura criminologică a unor asemenea noţiuni cum ar fi violenţă criminală, infracţiune de violenţă, violentă şi clasificarea lor ştiinţifică. Problema se complică însă prin faptul că în legislaţie şi în literatura juridică nu există o unitate în conceperea unui şir de noţiuni şi, în primul rând, a actului de violenţă.

Analiza legislaţiei penale demonstrează că legiuitorul aplică un şir de termeni care indică clar şi fără echivoc modul de influenţă asupra victimei întru atingerea anumitor scopuri cum ar fi actul de violenţă, actul de violenţă fizică şi ameninţarea. Afară de aceasta, sunt utilizaţi şi alţi termeni, prin care se înţelege faptul că se face uz de forţă: constrângere, atac, torturare, terorizare, cauzare de leziuni corporale etc. În Codul penal (partea specială) al Republicii Moldova legiuitorul a utilizat peste 40 de termeni pentru a indica actele de violenţă, cu toate că frecvenţa folosirii lor deviază mult.

Legislatorul nu defineşte în lege noţiunile: violenţă, act de violenţă, act de violenţă fizică, ameninţare, după cum nu specifică nici semnificaţia termenilor comportare rea, cruzime, atentat, constrângere, coerciţie etc. Mai mult decât atât, nu întotdeauna se urmăreşte o poziţie succesivă în aplicarea terminologiei indicate, se admit diverse explicări ale ei, precum şi în mod diferit se determină caracterul şi gradul pericolului cutării sau cutării forme de violenţă. În mod diferit este tratată violenţa în literatura de drept penal şi în cea criminologică.

Violenţa criminală este tratată ca infracţiune însoţită de aplicarea forţei sau de ameninţarea cu aplicarea forţei[1]. Totodată, majoritatea autorilor definesc actul de violenţă ca aplicare a forţei fizice, iar violenţa psihică ca ameninţare cu aplicarea forţei fizice. De asemenea se accentuează că elaborarea noţiunii de violenţăeste sarcinadreptuluipenal[2].

De recunoscut că, bazându-se pe teoria dreptului penal şi practica judiciară, reprezentanţii ştiinţei dreptului penal şi-au adus aportul la studierea violenţei criminale. Nu trebuie să uităm însă că noţiunea de violenţă în teoria dreptului penal a fost formulată reieşind dintr-o anumită comandă socială – asigurarea dezideratelor reacţiei penale, soluţionarea justă în practică a problemelor legate de calificarea acestora etc., cu alte cuvinte abordarea de către savanţi a problemei violenţei a fost dictată de anumite sarcini practice, ce stau în faţa dreptului penal.

Abordarea respectivă a avut, în opinia noastră, repercusiuni asupra studierii unilaterale a unui asemenea fenomen social complicat şi multiaspectual, cum este violenţa. De aceea, tentativele de a soluţiona problema violenţei doar în cadrul dreptului penal nu pot fi justificate. Astăzi bogatul material de care dispunem la capitolul VIOLENŢĂ aşteaptă o nouă interpretare şi completare prin utilizarea realizărilor filozofiei, psihologiei generale şi sociale, sociologiei şi teoriei generale a dreptului.

Bazându-ne anume pe principiile fundamentale ale ştiinţelor respective, s-ar putea, după părerea noastră, să se formuleze definiţia criminologică a violenţei, deoarece definiţia existentă, în care actul de violenţă este tratat ca aplicare a forţei, nu-l pot satisface pe criminolog. Aici violenţa este apreciată numai sub aspectul exterior, autorii indicând doar caracteristicile juridice şi manifestările empirice (obiective). În definiţii rareori se insistă asupra elementelor subiective ale violenţei, nu sunt scoase în evidenţă funcţiile acesteia. Nimic nu se vorbeşte despre esenţa violenţei. Însă anume esenţa ca aspect al violenţei în calitate de fenomen social, este important, în primul rând, pentru criminolog, deoarece, numai cunoscând esenţa fenomenului (criminalităţii, actului de violenţă, statului, dreptului etc.), pot fi explicate corect cauzele şi legităţile existenţei lui.

Cele spuse ne permit a vorbi despre necesitatea elaborării noţiunilor criminologice, care exprimă raporturile specifice ale unui astfel de domeniu al realităţii, cum ar fi violenţa şi care ar forma, în ansamblu, teoria criminologică despre violenţa criminală.

Aşadar, noţiunile criminologice: violenţa, crima, infracţiunea de violenţă etc. trebuie să poarte o altă încărcătură de sens, decât aceleaşi noţiuni ale teoriei dreptului penal, să dezvăluie, în primul rând, aspectul esenţei fenomenelor studiate.

Încercările privind explicarea termenului „violenţă”, elucidarea semnificaţiei etimologice a lui, analiza literaturii în problema violenţei (vailensologiei), permit a completa substanţial definiţia violenţei acceptată în dreptul penal.

În rândurile ce urmează cităm caracteristicile violenţei care, în ansamblu, permit conceperea esenţei fenomenului respectiv.

Ca orice fenomen social, violenţa se manifestă în raporturile sociale. Subiecţi ai actului de violenţă pot fi indivizi izolaţi şi grupuri sociale:

-          ca fenomen social, actul de violenţă se distinge prin anumite caracteristici cantitative (empirice) şi calitative (de esenţă);

-          sub aspectul exterior, violenţa reprezintă influenţa unui subiect asupra altuia, un act de aplicare a forţei, deşi actul de violenţă nu se reduce numai la asemenea acţiuni cum ar fi aplicarea forţei sau ameninţarea cu asemenea aplicare. Forţa în concepere sociologică nu e numai posibilitatea şi capacitatea de a acţiona de sine stătător, ci şi posibilitatea de a determina o comportare străină. Forţa e un virtual act de violenţă. Realizarea acestei potente (adică a unui act de aplicare a forţei) încă nu poate fi calificată ca violenţă. Ca atare ea va deveni în cazul când influenţa asupra altui subiect (obiectul actului de violenţă) se înfăptuieşte contrar voinţei şi dorinţei lui sau voinţa şi dorinţa obiectului este ignorată, negată. În acest caz, interesele, bunăstarea unuia (unora) sunt satisfăcute contrar intereselor altora (altuia);

-          a vorbi despre actul de violenţă se poate numai în cazul în care se face uz de forţă nu numai contrar voinţei şi dorinţei, ci şi contrar prevederilor legii.

Am vrea să accentuăm că în cazul dat reieşim din conceperea vastă a „ilegalităţii” aplicării forţei, ca o încălcare nu numai a interdicţiei juridice, ci şi a normelor morale, ceea ce este contrar procesului obiectiv, firesc al dezvoltării sociale şi progresului social. Luând drept bază acest lucru presupunem că violenţa nu poate fi legitimă, legitimă poate fi doar aplicarea forţei;

-     în fine, trebuie adăugat că violenţa, ca formă de coerciţie, înseamnă nu numai cel mai înalt grad de intensitate în aplicarea forţei materiale, ci şi a altor măsuri de coerciţie. Actul de violenţă nu poate fi redus numai la coerciţie, el poate îndeplini şi funcţia de reprimare sau chiar de nimicire a obiectului violenţei.

Concluzionăm: din punct de vedere obiectiv, empiric, violenţa nu este altceva decât influenţa exercitată asupra unui subiect al raportului social; este un act de aplicare a forţei manifestat prin constrângere, reprimare sau chiar prin nimicire a acestui subiect.

Asemenea influenţă are drept scop realizarea intereselor şi satisfacerea propriilor necesităţi contrar voinţei şi dorinţei cuiva, în detrimentul intereselor altui subiect.

Cu alte cuvinte, actul de violenţă reprezintă o afirmare proprie pe contul şi în detrimentul altuia, interesele vitale şi bunăstarea unor persoane sunt aduse jertfă altora.

Indicii evidenţiaţi permit a privi tot astfel şi o asemenea manifestare a fenomenului dat cum este criminalitatea violentă. Ei pot fi utilizaţi, în opinia noastră, şi la definirea noţiunilor, ce stau la baza teoriei criminologice a criminalităţii violente, la determinarea cercului de atentate criminale, inclusiv clasificarea lor. Ei înlesnesc cunoaşterea şi explicarea legităţilor proprii criminalităţii violente în societatea umană.

Trăsăturile evidenţiate caracterizează în viziunea noastră, violenţa indiferent de manifestările acesteia, de subiect şi de obiectul violenţei, independent de mijloacele aplicate, de scopul şi rezultatul realizat şi, în sfârşit, independent de faptul este sau nu această manifestare a violenţei interzisă de legea penală în ţara concretă şi în perioada dată.

Aşadar, manifestările, formele şi obiectele violenţei pot fi diverse, esenţa fenomenului dat rămâne însă neschimbată.

Şi dacă admitem această teză, se cere să acceptăm şi teza ce afirmă că aceleaşi vor fi şi determinantele violenţei şi legităţile i-i distincte în societate.

Aşadar, studiind unele manifestări ale fenomenului dat, mu putea înţelege şi explica (interpreta) esenţa, geneza şi manifestările altora.

Pentru un criminolog prezintă interes manifestările extreme ale violenţei criminale cum sunt, de exemplu, omorul, violul şi actele de tâlhărie. Studiind anume aceste manifestări ale violenţei, s-ar putea lămuri determinantele şi legităţile altor forme de manifestare a violenţei în societate. Cu atât mai mult cu cât ele sunt, în primul rând, calificate pretutindeni ca infracţiuni, iar, în al doilea rând, şi omorul, şi violul, şi tâlhăria fiind mai puţin latente, pot fi exprimate cu ajutorul indicilor statistici.

În continuare mă voi referi încă la unele legităţi ce ţin de manifestările violenţei, inclusiv a violenţei criminale.

Violenţa este rezultanta unor factori sociali şi biologici (genetici).

O dată cu creşterea rolului mediului social, substructura biologică n-a dispărut. Genotipul omului este ca şi cum supus congelării, gata să se manifeste din nou, cum numai vor apărea condiţiile corespunzătoare. Aşadar, apărând în temeiul biologic, ereditar, violenţa se manifestă într-un alt mediu calitativ, în cel social. Şi dacă o organizare socială a comunităţii umane contribuie la apariţia, spre exemplu, comportării altruiste, apoi alta, dimpotrivă, determină vandalismul, agresiunea şi violenţa. Într-un cuvânt, din arsenalul genetic al omului în fiecare epocă istorică nu se realizează întregul potenţial genetic, ci numai acea parte a lui, ce corespunde condiţiilor sociale formate în etapa şi locul respectiv. Aceasta se întâmplă, probabil, de aceea că în viaţă întotdeauna se vor solicita acele calităţi, care permit, optimal, organismului să se adapteze la condiţiile concrete ale mediului şi, deci, în cele din urmă, la formarea personalităţii un rol considerabil îl exercită condiţiile sociale. De sistemul social, de organizaţia socială a societăţii depinde ce raporturi vor predomina între indivizii care le constituie. Iată de ce studierea unui sistem concret de raporturi sociale trebuie să servească ca punct iniţial de analiză a violenţei şi a criminalităţii violente.

Cel mai important indice despre valorile ce domină într-o anumită societate este bunăstarea membrilor care o reprezintă, adică valoarea fiecărui om aparte, viaţa şi sănătatea, onoarea şi demnitatea lui.

Frecvenţa înaltă sau redusă de săvârşire a crimelor violente grave, alături de alte caracteristici, spre exemplu, productivitatea muncii, calitatea vieţii, indicii mortalităţii şi durata medie de viaţă, procesele migratorii, nivelul sinuciderilor, narcomaniei, alcoolismului etc. permit a compara structura socială, existenţa în etapa actuală în diverse societăţi sau în una şi aceeaşi societate în timp diferit din punct de vedere al bunăstării indivizilor din structura socială respectivă.

Organizarea socială e cu atât mai înaltă şi eficientă, cu cât mai bine ea serveşte bunăstării indivizilor. De aceea cu cât mai mult o societate produce în cadrul ei subiecţi care jefuiesc, omoară, violează, cu atât sunt mai insuficiente raporturile sociale.

O dată cu creşterea culturii şi educaţiei, a bunăstării indivizilor, rolul social de organizare a societăţii, pe măsura avansării ei pe calea civilizaţiei şi progresului, ca şi cum are loc atenuarea moravurilor.

De aici şi trebuie, probabil să se reducă treptat raporturile întemeiate pe violenţă. Presupunem că şi criminalitatea violentă se va răsfrânge, producându-se modificări de structura a ei sub aspectul reducerii celor mai grave forme de violenţă (omoruri, violuri, jafuri). Deci, peste o perioadă îndelungată trebuie să se constate (în condiţiile dezvoltării normale a societăţii) o tendinţă generală de scădere a criminalităţii violente şi a celor mai grave manifestări ale ei. Totuşi, nu sunt excluse (în limitele tendinţei menţionate) şi unele perioade de creştere. Fiecare societate presupunem, se va deosebi prin nivelul, specificul de manifestare a fenomenului de violenţă, fapt ce se află în funcţie directă de structura socială, de particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Putem afirma, prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate este un fenomen normal. Dar depăşirea nivelului respectiv va atesta tendinţe nefavorabile într-o asemenea structură socială, iar atunci când creşterea violenţei depăşeşte cu mult creşterea populaţiei, putem să confirmăm procesele distructive din societate şi că aceasta din urmă se află în pragul unor mari perturbări sociale.

Aprecierea esenţei violenţei şi determinarea legităţilor ei generale ne permit a conchide: criminalitatea de violentă, într-adevăr, poate servi drept unul dintre cei mai importanţi indici (indicii distructivităţii criminale) ce caracterizează sistemul raporturilor sociale, prin intermediul cărora putem stabili diagnosticul de natură să distrugă societatea.

 

 



[1] Л.Д. Гаухман. Насилие как средство совершения преступления. Москва, 1974, р. 3

[2] Э.Ф. Побегайло. Борьба с тяжкими насильственными преступлениями и роль органов внутренних дел в ее осуществлении (криминологический и уголовно-правовой аспект). Москва, 1988, р. 13

События