CU PRIVIRE LA ESENŢA ŞI PERICOLUL SOCIAL AL CRIMINALITĂŢII*

Prezentul studiu are drept scop dezvăluirea esenţei unui aşa fenomen social cum este criminalitatea, deoarece doar dezvăluind esenţa fenomenului social e posibil a pătrunde în adâncurile lui, de a-i explica corect geneza, a-i cunoaşte proprietăţile de bază şi legităţile de existenţă, precum şi tendinţele de dezvoltare a acestui fenomen. În caz contrar, va fi imposibil a elabora măsuri adecvate privind pericolul fenomenului în discuţie, măsuri eficiente de a înjuga criminalitatea şi de a asigura securitatea criminologică a societăţii [1].

În majoritatea manualelor de criminologie, criminalitatea este definită ca „reprezentând un ansamblu de crime săvârşite de infractori pe un teritoriu concret şi într-o anumită perioadă” [2, p. 138]. Pe noi nu ne pot satisface însă definiţiile ce pretind la o ţinută ştiinţifică, în care sunt relevate doar manifestările cantitative (exterioare, empirice) ale fenomenului social. În atare definiţii nu este indicată esenţa fenomenului crimă.

În fine, cunoştinţele criminologilor reflectă o anumită treaptă de cunoaştere a esenţei criminalităţii, anume treapta accesibilă raţiunii savantului criminolog, dar care însăşi depinde de nivelul lor de pregătire şi de conştiinţa ştiinţifică. Probabil, din punct de vedere filosofic, o asemenea stare de lucruri e normală, doar esenţa are diferite niveluri de aprofundare nu numai în plan ontologic, ci şi gnoseologic. Deci ea are treptele sale şi cunoaşterea începe întotdeauna de la esenţa unui anumit nivel la o esenţă mai profundă a lucrurilor.

Se ştie că orice fenomen social este alcătuit dintr-un ansamblu (totalitate) de fapte, însă e necesar a reţine că un fenomen social ia naştere şi se manifestă prin intermediul acestei totalităţi de fapte izolate. Din statistica criminologică cunoaştem că ea are ca obiect de studiu anume latura cantitativă a fenomenului crimă (nivelul, structura, dinamica) [3], iar din dreptul penal cunoaştem că în cadrul acestei discipline juridice este studiată manifestarea empirică, descrisă în componenţa de infracţiune, adică crima ca fapt social (infracţiunea) [4, p. 30-47].

Orice fenomen social are două laturi, esenţa (latura calitativă) şi manifestarea empirică (latura cantitativă), şi de aceea e necesar a cunoaşte atât esenţa socială, cât şi latura perceptibilă (obiectivă, naturală) a fenomenului studiat [5, p. 10-23].

În studiul nostru vom încerca, în limita posibilităţilor, a pătrunde în esenţa crimei ca fenomen social (criminalităţii).

După caracterul şi conţinutul său exterior (obiectiv), comportamentul ilicit coincide cu cel legitim.

Orice crimă există numai ca un act (acte, activitate) cu un caracter volitiv şi îndreptat spre realizarea unui interes sau spre satisfacerea unei necesităţi. Deci, manifestarea empirică a oricărei infracţiuni reprezintă un comportament intelectual-volitiv îndreptat spre un anumit scop şi care provoacă o daună reală subiectului relaţiilor sociale. Manifestarea empirică a faptelor, particularităţile şi însuşirile acestora nu depind însă de sistemul relaţiilor sociale. Această manifestare arată doar semnele materiale proprii comportamentului criminal, dar nu dezvăluie esenţa crimei. Dar, alături de pericolul material, crima mai are şi o astfel de însuşire cum este pericolul social. Anume pericolul social constituie caracteristica socială propriu-zisă a crimei. După cum se ştie, pericolul social al crimei poate fi definit numai ca un pericol al faptei pentru sistemul relaţiilor sociale, astfel încât caracteristica socială a crimei este determinată doar de tipul sistemului de relaţii sociale dominante în societatea dată. Acest lucru este uşor a-l înţelege cunoscând că o categorie cum e socialul reflectă atare însuşiri ale obiectelor, lucrurilor sau fenomenelor ce caracterizează utilitatea sau dauna lor din punctul de vedere al subiecţilor relaţiilor obşteşti: al individului izolat, al grupurilor şi al claselor sociale.

Una şi aceeaşi faptă, după caracteristica sa obiectual-materială poate fi dăunătoare în cadrul unui sistem de relaţii sociale, în timp ce în alt sistem ea nu va avea această trăsătură. De aceea nu trebuie confundată asemenea însuşire, cum este pericolul social al faptei, cu obiectivitatea daunei. Pericolul social, care reprezintă o trăsătură calitativă a crimei, nu poate fi sesizat, perceput cu ajutorul organelor de simţ, ci numai înţelegând dauna, prejudiciabilitatea faptei în raport cu stabilitatea şi dezvoltarea normală a sistemului social.

Aşadar, comportamentul uman include acţiuni similare, care nu pot fi divizate în criminale şi noncriminale, în afara vreunui criteriu subiectiv. Prin urmare, acţiunile nu sunt criminale sau noncriminale, există altceva care le conferă atare calitate.

Orice interes generează o atitudine faţă de lucruri. Această atitudine este în conformitate cu interesul. Criteriul folosit pentru aprecierea lucrurilor îl constituie utilitatea, privită în raport cu interesul. Astfel, luând ca premisă utilitatea, unele fapte sunt calificate drept nedorite şi chiar periculoase în raport cu interesul. Şi dacă interesul personal determină o atitudine personală, atunci interesul general determina o atitudine generală. Anume aceasta din urmă şi este acel ceva care conferă acţiunii conţinut fie pozitiv, fie negativ. În consecinţă, interesul general, prin atitudinea sa faţă de anumite acţiuni, declară unele fapte drept indezirabile, adică periculoase pentru comunitatea dată. Anume ele, o dată cu apariţia statului şi dreptului, poartă stigmatul de crime.

Este incontestabil faptul că orice acţiune umană are drept scop satisfacerea unei necesităţi sau realizarea unui interes. Necesitatea, indiferent cum este privită: fie ca trebuinţă, fie ca interes, este inerentă existenţei umane. Necesitatea neconştientizată sau conştientizată (interes) constituie mobilul fundamental al activităţii umane. Totul ce se face se face în vederea atingerii acestor scopuri. Dat fiind faptul că atât crimele, cât şi noncrimele sunt acţiuni similare care diferă doar prin atitudinea pe care o comportă interesul general, putem afirma că crimele au drept scop satisfacerea unor necesităţi sau realizarea unor interese egoiste.

Într-adevăr, pericolul social al crimei, după cum am menţionat, se manifestă ca o daună a faptei pentru sistemul relaţiilor sociale dominante în societatea concretă.

Faptele indezirabile stigmatizate drept crime constituie un anumit diapazon în anvergura acţiunilor umane. Acest diapazon formează cadrul crimelor. Cu cât interesul general califică mai multe fapte drept indezirabile, cu atât mai mult şi cadrul crimei se lărgeşte, devine mai voluminos.

Ne punem din nou întrebarea: în ce constă pericolul crimei pentru sistemul relaţiilor sociale?

Răspunsul la această întrebare va fi, totodată, şi răspunsul la o altă întrebare, şi anume: în ce constă esenţa crimei ca fenomen social?

Pentru a afla răspuns, adică pentru a dezvălui esenţa crimei (sau a pedepsei), este necesară cunoaşterea esenţei statului şi dreptului ca fenomene sociale, precum şi dezvăluirea dependenţelor dintre aceste fenomene, mediate de încă un fenomen social – interesul [6, p. 55-65].

Apariţia societăţii reprezintă un rezultat al modificărilor survenite în condiţiile de existenţă ale indivizilor, o consecinţă obiectivă a stării de lucruri. Societatea constituie un fenomen distinct, cu o esenţă proprie, care îşi pune amprenta pe procesele ce decurg din ea.

În ultima analiză, societatea poate fi concepută drept un ansamblu de relaţii sociale, ce apar între indivizi şi grupuri de indivizi, în procesul de satisfacere a necesităţilor şi de realizare a intereselor.

Pornind de la faptul că orice coexistenţă umană trebuie privită ca un ansamblu de relaţii, putem afirma că, dacă turma sau oricare altă comunitate formează o-totalitate de relaţii relativ haotice, atunci societatea constituie un sistem de relaţii coerente, adică relaţii ce se disting printr-un grad sporit de regularitate. Ceea ce înseamnă că procesele care decurg în societate sunt în conformitate cu legităţile proprii acestui sistem, că ele trebuie privite ca ceva obiectiv, că cele derulate în societate sunt derivate ale sistemului şi nu al unor forţe externe, că esenţa fenomenelor sociale trebuie căutată în acest sistem, în societatea concretă ca fenomen social distinct.

Apariţia interesului general este determinată de evoluţia condiţiilor de existenţă ale indivizilor. Conţinutul acestei evoluţii cuprinde divizarea muncii, moment crucial în destinul uman. De menţionat că pe oameni îi uneşte ceva comun şi anume interesul pe care, prin definiţie, îl şi numim general.

Condiţiile de viaţă ale oamenilor sunt într-o perpetuă modificare. Fiindcă interesul general derivă din condiţiile de existenţă ale indivizilor, adică din relaţiile proprii unei conjuncturi concrete, rezultă că el, simultan cu condiţiile, se modifică. Interesul general are o atitudine proprie faţă de faptele sociale. În consecinţă, constatăm că, o dată cu modificarea interesului general, se schimbă şi cadrul crimelor, prin urmare, diferă caracterul libertăţii personale şi beneficiarii libertăţii.

În societate, relaţiile de producţie, distribuţia mărfurilor şi schimbul de valori materiale şi intelectuale sunt de aşa natură încât ele generează interese diferite şi în acelaşi timp contradictorii. La un anumit nivel de dezvoltare a relaţiilor sociale, apare necesitatea de a asigura coexistenţa acestor interese. La această etapă şi în atare condiţii ia naştere, obiectiv şi cu necesitate, statul, care este chemat a asigura coexistenţa şi armonia intereselor particulare. Apariţia statului a reprezentat un interes general. Evident, din acel moment, statul îşi asumă monopolul asupra interesului general. Drept urmare, în competenţa exclusivă a lui intră stigmatizarea faptelor. Acum statul, în vederea asigurării coexistenţei intereselor, decide care fapte trebuie sancţionate şi care stimulate, prin urmare, care sunt crime şi care nu.

Aşadar, statul este chemat a crea condiţii favorabile unei realizări echitabile a intereselor tuturor membrilor comunităţii sociale, iar apariţia lui a constituit o necesitate obiectivă de a menţine ordinea şi pacea în societate, adică de a menţine o armonie socială. Statul devine acel mecanism (aparat) care exprimă, în mod sintetic, interesele şi voinţa indivizilor, reglementând, în numele lor, cele mai valoroase relaţii sociale.

În temeiul destinaţiei conferite, statul reglementează relaţiile sociale, investind subiecţii raporturilor juridice cu drepturi subiective şi obligaţii obiective. Astfel, statul aşteaptă de la indivizi un anumit comportament prin care ei, realizându-şi interesele şi propriile necesităţi, ar respecta acele limite instituite ce nu permit a fi lezate interesele altor indivizi sau ale comunităţii însăşi.

Statul guvernează în societate prin intermediul dreptului şi este interesat ca legile sale să fie (strict) reglementate, iar ordinea de drept şi deci condiţiile ce facilitează în mod optim realizarea intereselor membrilor societăţii (cetăţenilor statului) să nu fie schimbată.

Nerespectarea legii şi săvârşirea unei crime se manifestă obiectiv ca o încălcare a ordinii de drept instituită de stat, fiind periculoasă pentru el însuşi, în calitate de agent de administrare, prin prejudiciul politic cauzat intereselor puterii publice.

Aceeaşi diferenţă de interese menţionată, coroborată cu natura fiinţei umane, este fatală şi pentru evenimentele ce urmează. Treptat, statul începe să fie perceput ca un mijloc de realizare, de impunere a interesului particular (de grup, clan, de partid etc.). Oamenii devin conştienţi de faptul că prin intermediul statului pot fi realizate (impuse) propriile interese. Totuşi, interesul particular iniţial obţine acces la stat doar în anumite condiţii. Pentru ca interesul particular să obţină acces la stat, a fost necesar a ridica acest interes la rang general. Cu alte cuvinte, evenimentul a avut loc doar atunci când majoritatea membrilor au interpretat un interes particular ca pe unul general. În condiţiile existente, un atare interes particular părea general prin faptul că el convenea majorităţii, care însă nu era general. Apare un nou interes – interesul dominant. Interesul dominant reprezintă interesul particular ridicat la rang de unul general şi el nu trebuie confundat nici cu unul, nici cu altul. Să nu uităm că dreptul, în esenţă, nu este altceva decât voinţa deţinătorilor puterii ridicată în rang de lege, aceasta din urmă având ca izvor, în primul rând, interesele economice şi politice.

Din momentul dat, statul realizează stigmatizarea faptelor de pe poziţiile interesului dominant. Astfel, interesele care contravin interesului dominant, şi pun în pericol existenţa acestuia, sunt calificate drept crime. Statul devine un aparat care apără interesul dominant prin normele juridice, adică creează condiţii favorabile realizării lui, iar dreptul, apărut în consecinţă şi care are ca izvor interesele, în primul rând, economice şi politice ale deţinătorilor puterii, reprezintă voinţa acestora ridicată la rang de lege.

Prin urmare, crimele sunt comise pentru a realiza un interes particular neglijat de interesul dominant. Fiind o expresie a relaţiilor sociale existente, ele sunt determinate de însăşi societatea în care se produc, într-adevăr, o dată ce individul acţionează în vederea realizării vreunui interes, iar acesta este determinat de condiţiile de viaţă ale individului, adică de relaţiile sociale existente, rezultă că crimele au un substrat obiectiv, fiind determinate de relaţiile sociale prezente. Astfel, crima constituie nu altceva decât o negare de către un individ a valorilor sociale dintr-o societate concretă. Crima reprezintă o negare a intereselor şi a voinţei exprimată în lege şi apărată de stat, manifestându-se prin realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voinţe şi a propriilor interese. Crimele atestă, de fapt, decalajul dintre interesul general şi interesul dominant. Iată de ce, cu cât statul, realizând interesul dominant, va neglija mai mult interesele particulare neexprimate de interesul dominant, cu atât mai mult realitatea socială îi va determina pe membrii societăţii să şi le realizeze samavolnic. Atare realizare nu poate fi calificată decât ca o atitudine de negare a ordinii existente, de contestare a ignorării pe care o manifestă statul. Individul este impus de condiţiile create de stat, prin reglementarea relaţiilor, la samavolnicie. De aceea, prin crimă, spre deosebire de alte încălcări de lege, individul, realizându-şi interesul egoist, nu încalcă pur şi simplu legea. El neagă, prin fapta sa, legea, neagă dreptul subiectiv al altui individ, neagă interesul acestuia din urmă, instaurându-şi propriul interes şi propriul „drept”. Totodată, individul neagă, prin fapta sa, obligaţiile de a respecta legile statului, neagă voinţa acestuia, adică voinţa proprie (individuală) o contrapune voinţei „dominante”, interesul egoist îl contrapune interesului „dominant”, samavolnicia o contrapune legii. Tocmai de aceea este veridică afirmaţia precum că criminalitatea constituie un proces de modificare, de dezorganizare a sistemului relaţiilor sociale prin care se manifestă atitudinea de negare a ordinii de drept. Crimele, în ansamblu, formează un proces orientat spre dezorganizare, spre modificare a acelor relaţii sociale care nu permit individului, prin ordinea instituită de stat, a-şi realiza interesele particulare. Aşadar, atât timp cât statul, realizând interesul dominant, va ignora celelalte interese din societate, orice „luptă” contra criminalităţii va fi zadarnică.

Aici, se cere subliniat că criminalitatea, ca una dintre patologiile sociale, pune în pericol însăşi existenţa sistemului social, introduce în el elemente ce-l dezorganizează şi-l dezechilibrează, subminând cele mai importante condiţii de existenţă a societăţii. În acelaşi timp, criminalitatea are ca funcţie indicarea contradicţiilor şi disfuncţiilor în viaţa organismului social, fiind un fel de indicator al stării societăţii la etapa respectivă a dezvoltării istorice.

În acest context trebuie precizat că fiecare societate se va deosebi prin starea şi nivelul, prin specificul de manifestare a fenomenului crimă, fapt ce depinde direct de structura social-economică, de particularităţile naţionale şi culturale, de factorii demografici, politici şi juridici, de starea etico-morală a societăţii. Cu alte cuvinte, fiecare societate îşi are criminalitatea şi criminalii pe care îi merită.

Cele expuse mai sus permit a defini crima prin prisma evidenţierii esenţei acesteia.

Crima, în viziunea noastră, reprezintă o categorie criminologică utilizată pentru a releva un raport social real şi anume samavolnicia individului, adică negarea de către un individ a valorilor sociale apărate prin mijloace de drept penal. În alte cuvinte: crima reprezintă negarea intereselor şi voinţei dominante în societatea dată, exprimate în lege şi apărate de stat, este realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voinţe şi a intereselor egoiste.

 

Referinţe:

1.     Asigurarea securităţii criminologice constă în activitatea instituţiilor de stat şi a societăţii civile, care are drept scop atingerea acelui nivel de siguranţă (protecţie) a intereselor vitale şi a altor esenţiale ale persoanei, societăţii, statului, nivel care să corespundă criteriilor de bază a securităţii criminologice posibile în condiţiile istorice date.

2.     Курс советской криминологии. M., 1985, p. 138.

3.     Bujor V. Bazele statisticii criminologice. Chişinău, 1995.

4.     Barac L. Constante şi variabilele dreptului penal. Bucureşti: ALL BECK, 2001, p. 30-47.

5.     Горбуза А., Сухарев Е. Структура преступления // Вопросы совершенствования уголовно-правовых норм на современном этапе. Свердловск, 1986. p. 10-23.

6.     În viziunea noastră interesul constituie necesitatea conştientizată şi reprezintă o orientare a activităţii (acţiunilor) umane, orientare determinată de condiţiile de existenţă, având o singură raţiune – satisfacerea trebuinţelor. (V.B.) Vezi la acest capitol: V. Bujor, O. Bejan. Problema interesului în criminologie // Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea: anuar şt. // Acad. de poliţie. Ed. a 2-a, Chişinău, 2001, p. 55-63.

 



* Articol semnat de Valeriu Bujor, Octavian Bejan. Cu privire la esenţa pericolului social al criminalităţii // Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică. nr. 1-2, Chişinău, 2004, p.p. 5-11.

События