Valeriu Bujor Octavian Bej an

Profesionalismul criminal

şi unele căi de prevenire a lui

Profesionalismul criminal reprezintă o formă stabilă de manifestare a fenomenului infracţional. Deşi localizarea în timp cu precizie a momentului apariţiei manifestărilor de acest tip este dificilă, se poate aprecia cu certitudine că el ţine de trecutul îndepărtat. Totuşi, profesionalismul criminal s-a constituit într-o componentă semnificativă a criminalităţii cu precădere în ultimele secole. Probabil situaţia a fost determinată de o gamă mai largă de factori. Nici nu putem face o ierarhie a lor, funcţie de gradul de impact. Dorim să punem în lumină doar doi dintre factorii care au condiţionat, în opinia noastră, extinderea şi intensificarea profesionalismului criminal.

Primul ar fi procesul de urbanizare continuă ce a demarat în secolele din urmă şi care nu şi-a redus ritmul de desfăşurare nici în prezent. Este vorba de circumstanţe: numărul mare al locuitorilor şi, respectiv, „anonimatul”, întinderea mare a localităţilor urbane, aglomeraţiile de oameni, blocurile cu multe apartamente, transportul public, lipsa de acasă a stăpânilor în timpul zilei etc.; dar şi de efecte sociale, precum diminuarea controlului din partea comunităţii în mediul urban. Aceste aspecte au fost studiate, preponderent, în raport cu criminalitatea în general sau alte tipuri ale ei, rămânând oarecum în obscuritate impactul determinant asupra criminalităţii profesionale. Poate că astfel se explică omiterea factorului de urbanizare accelerată atunci când sunt menţionaţi determinanţii ce au contribuit la amplificarea criminalităţii profesionale.

Al doilea factor are un caracter socio-cultural. Pe de o parte, ştiinţele au cunoscut o dezvoltare fulgerătoare şi în felul acesta au fost acumulate cunoştinţe vaste în mai toate domeniile. Pe de altă parte, s-a produs transformarea sistemului de relaţii economice, bazat pe noi principii, pe noi cerinţe şi pe noi necesităţi: formarea unei forţe de muncă liberă, concurenţa liberă, dar şi acerbă, totodată, între agenţii economici, divizarea socială accentuată a muncii, devenirea ştiinţei drept principal factor de producţie etc. Ca urmare, în condiţiile create profesionalismul a devenit o trăsătură pregnantă, indispensabilă (aproape) oricărei activităţi sociale. Profesionalismul presupune o activitate practicată sub formă de îndeletnicire, care îi asigură existenţa, şi posedarea unei înalte competenţe într-un domeniu oarecare. Mai mult decât atât, profesionalismul a căpătat şi o puternică valenţă culturală, constituindu-se într-un veritabil factor cultural. El a ajuns a fi identificat cu eficienţa şi eficacitatea, într-un cuvânt cu succesul, fiind perceput de conştiinţa socială drept etalon al reuşitei. Expresie a unei necesităţi socio-economice semnificative, profesionalismul a devenit un model de comportament social-dezirabil, capabil să determine conduita membrilor societăţii. Forţa şi amplitudinea acţiunii exercitată asupra societăţii s-a răsfrânt şi asupra criminalităţii, produs eminamente social, în special asupra dimensiunii sale profesionale, adică asupra criminalităţii profesionale.

Acest caz ilustrează prezenţa conexiunilor între diversele componente care alcătuiesc realitatea socială. Putem observa pe acest, caz şi faptul că asupra criminalităţii exercită înrâuriri fenomene de diferită natură: economică, sociala, culturala, politică etc. Dar trebuie remarcat şi faptul că influenta unor fenomene asupra criminalităţii are loc nu direct, ci printr-un lanţ cauzal mai complicat, fiind antrenate în acest proces şi alte fenomene, elemente sociale de o natură deosebită, încât aparenţele pot indica o legătură intimă cu toate verigile intermediare. Consecinţa nefastă este că vor fi elaborate şi aplicate cu prioritate măsuri de influenţă preventivă ce nu vor ţinti factorul de bază. Deşi, este posibil ca doi factori diferiţi să producă un anumit impact asupra criminalităţii în mod conjugat.

Aşadar, în secolele din urmă profesionalismul criminal a cunoscut o extindere şi intensificare. Extinderea s-a manifestat, în principal, prin sporirea numărului de infracţiuni de acest fel şi prin diversificarea modurilor de operare şi a tipurilor de fapte penale care au nimerit în sfera de activitate a profesionalismului criminal (îndeletnicirii criminale). Intensificarea s-a manifestat prin abilitate excepţională a noilor reprezentanţi ai acestei „meserii”, utilizare tot mai frecventă a cunoştinţelor ştiinţifice, activitate infracţională amplificată etc. Extinderea şi intensificarea criminalităţii profesionale se reflectă şi în corelaţiile intime cu alte tipuri de criminalitate, în special cu criminalitatea recidiviştilor (în pofida latenţei deosebite a infracţiunilor profesionale, multitudinea actelor infracţionale duce, implicit, la recidivă), cu criminalitatea juvenilă (majoritatea covârşitoare a criminalilor profesionişti îşi încep parcursul infracţional la vârsta de minoritate) şi cu criminalitatea organizată (un segment însemnat – nucleul – din crima organizată posedă însuşirile profesionalismului criminal). De remarcat că criminalitatea profesională are legături temeinice cu cele mai periculoase tipuri de criminalitate. Periculozitatea socială a profesionalismului criminal nu rezultă doar din cele relevate mai sus. Există şi alte considerente ce determină imperativitatea prevenirii şi contracarării acestui flagel criminal, imperativitate ce a făcut să cadă şi atenţia ştiinţifică a autorilor asupra problemei în discuţie. Menţionăm doar faptul că criminalitatea profesională, alături de acea a recidiviştilor, determină stabilitatea şi autoreproducerea criminalităţii.

Astfel fiind datele problemei, preocuparea cercetătorilor şi a practicienilor de a identifica căile optime de control sau chiar de a reduce fenomenul este mai mult decât explicabilă. Desigur, prevenirea şi contracararea criminalităţii profesionale presupune o activitate complexă, ce implică aplicarea de măsuri politice, sociale, economice, culturale, juridice etc. Dorim să punem în discuţie, în cele ce urmează, un aspect care nu a fost, deocamdată, abordat în criminologie, dar care este, credem, foarte important în prevenirea criminalităţii profesionale.

În sociologie şi criminologie este împărtăşită, preponderent, teza precum că cel mai eficace control social (mecanismul de reglare socială a comportamentului) îl constituie autocontrolul. Controlul intern (autocontrolul) constă în reglarea de însuşi individ a comportamentului său prin racordarea acestuia la normele sociale. Este obţinut un autocontrol pe calea unei intense socializări a indivizilor, ţintindu-se asigurarea conformismului social. De aceea, întru prevenirea comportamentului infracţional atenţia cercetătorilor este îndreptată adesea spre acţiuni educaţionale. La acest capitol s-au realizat multiple investigaţii, nu fără noimă şi rezultate. Deşi, cele obţinute nu satisfac pe deplin – o demonstrează cu prisosinţă viaţa. Fără a contesta ceva, trebuie făcută totuşi o completare care, credem, merită atenţie, ne fiind lipsită, presupunem, de valoare practică.

În procesul de socializare omul este familiarizat cu normele, valorile, modelele de conduită etc. acceptate în societate. Mecanismele de atingere a unei interiorizări temeinice a acestora sunt cele mai diverse. Mecanismul fundamental de educaţie îl constituie transmiterea-asimilarea „preceptelor sociale” prin prisma categoriilor „bine” şi „rău”, coroborată cu raţionamente despre utilitatea şi inutilitatea, caracterul avantajos şi dezavantajos, necesitatea şi nocivitatea diverselor acţiuni, conduite, lucruri, condiţii etc. Atare acţiuni trebuie completate cu următorul aspect. Este necesar a se cultiva, de la vârstă fragedă, un sentiment de intoleranţă şi repulsie faţă de comportamentul de natură infracţională. Această cultivare trebuie să vizeze, în primul rând, inconştientul, căci clişeele ce ajung în inconştient sunt foarte stabile, prind rădăcini adânci şi sunt extrem de greu, dacă nu imposibil, ale demonta. Inconştientul, spre deosebire de conştient este incomparabil mai rigid, mai statornic şi activ în acţiuni spontane. De altfel, tocmai inconştientul face posibilă respingerea necondiţionată a unor comportamente, situaţie în care individul respinge ceva fără să-şi dea seama cu adevărat de ce o face, dar o face cu tărie. În al doilea rând, este potrivit să se pună accentul pe elementele afective. Afectivul este plasat la majoritatea indivizilor, predominant, în cadrul inconştientului şi conţine suficiente componente de natură iraţională.

Raţiunea socio-criminologică ce stă în favoarea pedalării pe elementele inconştientului şi afectivului rezidă în faptul că însăşi conjunctura socială îl poate pune pe om în situaţia de a nu putea distinge binele de rău, raţionalul de iraţional, utilul de dăunător etc. În atare circumstanţe conştientul, deci raţionalul, probează vulnerabilitate, inconsistenţă şi nesiguranţă, doar clişeele adânc înrădăcinate mai pot asigura conformismul conduitei, compensând absenţa unei orientări conştiente clare.

Remarcăm că soluţia propusă mai sus nu-şi are eficacitate exclusiv în raport cu flagelul profesionismului criminal. Ea are o valabilitate deplină şi în ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii în genere: De aceea, soluţia dată reprezintă interes general pentru criminologie şi practica controlului social asupra criminalităţii. Deşi, acţiunea ei în cazul profesionalismului criminal este, probabil, mai trainică.

 

În cele de mai sus autorii au punctat doar unele crâmpee din raţionamentele lor cu privire la profesionalismul criminal şi prevenirea lui, care ulterior urmează a fi aprofundate.

События