Valeriu Bujor, Octavian Bejan. Criminalitatea recidiviştilor. Lecţie. Chişinău, Editura LYCEUM. 35 p. ISBN 9975-939-52-x

NOŢIUNEA CRIMINALITĂŢII RECIDIVIŞTILOR

În sensul cel mai larg, prin criminalitatea recidiviştilor se înţelege totalitatea infracţiunilor comise de recidivişti. Este vorba despre o componentă a criminalităţii în general, detaşată după un anumit indiciu al subiectului infracţiunii şi anume comiterea de recidivă.

Termenul de recidivă provine de la latinescul „recidivus” şi semnifică repetarea unui fenomen după dispariţia lui aparentă.

Conceptul de recidivă cunoaşte mai multe accepţiuni. Astfel, trebuie operata distincţia dintre noţiunea juridico-penală şi cea criminologică a recidivei. În sens penal, deci în conformitate cu prevederile legii penale în vigoare[1], recidiva rezidă în comiterea unei noi infracţiuni, de persoane care anterior au fost condamnate pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, iar antecedentele penale, pentru aceasta, n-au fost ridicate sau stinse (aşa numita recidivă „legală”). În accepţiunea criminologică a conceptului, recidiva constă în comiterea unei noi infracţiuni, indiferent de faptul dacă persoanele în cauză au fost sau nu liberate de răspundere ori pedeapsă penală, de prezenţa sau lipsa antecedentelor penale, de timpul scurs de la momentul comiterii faptei penale precedente etc. Important este ca infracţiunea precedentă să fi ajuns la cunoştinţa organelor de ocrotire a dreptului şi să fi constituit obiectul unei reacţii juridice adecvate a acestor organe. Criminologii îmbrăţişează o atare optică deoarece au de explicat nu doar faptul conduitei infracţionale, ci şi cauza repetării lui, în condiţiile în care conduita infracţională precedentă a fost relevată şi faţă de ea au fost luate măsurile prevăzute de lege. De asemenea, există conceptul de recidivă „penitenciară”, care cuprinde cazurile de comitere a unei noi infracţiuni, după sau în timpul executării pedepsei privative de libertate pentru infracţiunea săvârşită anterior.

În dările de seamă statistice este utilizat termenul de „persoane care anterior au comis infracţiuni”. Acest termen include persoanele cu antecedente penale, dar şi pe cele fără antecedente, persoanele cărora răspunderea penală le-a fost înlocuită cu alte măsuri (răspundere administrativă, încredinţare pe chezăşie etc.), precum şi persoanele care au fost absolvite de răspundere penală prin amnistie, graţiere, sau în virtutea pierderii de către faptă ori persoană a caracterului socialmente periculos. Totuşi, în statistica criminologică, în funcţie de scopurile urmărite, sunt aplicate şi celelalte concepte menţionate.

Într-un anumit sens, criminalitatea recidiviştilor constituie nucleul întregii criminalităţi, fiindcă recidiviştii sunt infractorii cei mai refractari şi ostili valorilor sociale şi ordinii de drept, antrenând în activitatea criminală noi persoane.

Prevenirea şi contracararea criminalităţii recidiviştilor are o semnificaţie aparte, căci anume infracţiunile intenţionale repetate în mare măsură determină stabilitatea şi reproductivitatea criminalităţii, privită ca fenomen social. Recidiviştii sunt purtători şi propagatori activi ai tradiţiilor criminale. Conform unor estimări, un recidivist, în mediu, determină de la 3 la 8 persoane, preponderent din rândul minorilor sau celor care recent au atins majoratul, să păşească pe calea infracţiunilor. Activitatea criminală a recidiviştilor are drept trăsături: intensitate deosebită, grad sporit de periculozitate a atentatelor, gravitate a consecinţelor (inclusiv prejudiciul sumar cauzat prin comiterea repetată a infracţiunilor), premeditară şi rafinament, acţiuni bine orientate spre a împiedica descoperirea infracţiunii comise.

 

ANALIZA STATISTICO-CRMININOLOGICĂ A CRIMINALITĂŢII RECIDIVIŞTILOR

Nivelul criminalităţii recidiviştilor reprezintă numărul infracţiunilor de recidiva comise pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă raportat la numărul populaţiei de pe acest teritoriu şi calculat la un anumit număr de persoane. Exprimat în cifre absolute, nivelul criminalităţii recidiviştilor consta în numărul infracţiunilor comise şi al persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă determinată. Structura criminalităţii recidiviştilor este determinată, în principal, prin ponderea infracţiunilor de recidivă în ansamblul infracţiunilor, prin proporţia recidiviştilor între infractori, prin ponderea diferitelor tipuri de infracţiuni în ansamblul criminalităţii date. Dinamica criminalităţii recidiviştilor se stabileşte prin compararea indicatorilor menţionaţi (precum şi a altora), privind o anumită perioadă.

Numărul infractorilor care anterior au mai comis infracţiuni este stabil în Republica Moldova în ultimii ani. În 1993 el a constituit 3182, în 1994 – 3257, în 1995 – 3357, iar în 1996 – 3359.

Analiza structurii criminalităţii recidiviştilor presupune divizarea acesteia: a) din punct de vedere al numărului antecedentelor penale, în recidivă simplă (comisă o singură dată) şi recidivă repetată (comisă în repetate rânduri); b) din punct de vedere al corelaţiei dintre caracterul infracţiunilor săvârşite, în recidivă generală şi recidivă specială (omogenă după obiect, motiv, metodă şi mijloace).

Nu în toate cazurile este atestată o dependenţă a numărului recidivărilor de pericolul social al recidivei şi personalitatea recidivistului. În unele cazuri recidivarea multiplă comportă o sporire progresivă a gravităţii noilor fapte sau a consecinţelor lor, o creştere a obişnuinţei de comitere a infracţiunilor. Totuşi, în majoritatea cazurilor, îndeosebi după atingerea vârstei de 40-45 de ani, gravitatea noilor infracţiuni scade, fiind comise acte de huliganism în stare de ebrietate, furturi şi alte infracţiuni „mărunte”.

Omogenitatea infracţiunilor precedente şi a celor noi, comise cu intenţie, indică, de cele mai multe ori, asupra sporirii pericolului social al recidivei şi al personalităţii recidivistului, în virtutea faptului că are loc o profesionalizare (specializare) a activităţii criminale, că acţiunile infracţionale devin mai rafinate, iar infractorul caută şi creează condiţii pentru comiterea de noi infracţiuni. De asemenea, sporeşte şi indiferenţa faţă de consecinţele provocate, fapt care duce la săvârşirea unor infracţiuni mai grave: de la furturi trece la jafuri şi tâlhării, de la huliganism la omoruri din motive huliganice etc.

Cercetările în sfera criminalităţii recidiviştilor au relevat interdependenţa a două procese opuse după direcţionare, dar în strânsă legătură: diferenţierea şi specializarea recidiviştilor. O parte dintre recidivişti se dedau altor activităţi criminale (diferenţiere), iar altă parte perseverează, săvârşind cu o şi mai mare statornicie aceleaşi tipuri de infracţiuni (specializare). Ambele procese posedă propriile legităţi statistice, în funcţie de numărul antecedentelor penale, caracterul primelor infracţiuni, perioada dintre executarea pedepsei şi comiterea unei noi infracţiuni, precum şi de alţi factori.

Diferenţierea este îndeosebi prezentă atunci când primele infracţiuni comise au avut la bază motive de violenţă. De regulă, persoanele care le-au comis ulterior îşi schimbă orientarea criminală. Astfel, după a treia sau a patra condamnare recidiva de violenţă se reduce cu mai mult de jumătate. Faptul este condiţionat de vârsta infractorilor, care sporeşte odată cu noile antecedente, de pedepsele aspre prevăzute pentru infracţiunile de violenţă, precum şi de situaţia că actele de huliganism, leziunile corporale şi omorurile însele nu pot servi drept îndeletnicire (sursă de venit).

Specializarea are loc mai ales atunci când primele infracţiuni au un caracter cupidant. Recidivistul care începe prin comiterea de furturi, în eventualitatea unei noi infracţiuni, în peste jumătate din cazuri va comite de asemenea un furt. Prezenţa a două antecedente penale pentru infracţiuni de furt creează, în 2/3 din cazuri, eventualitatea săvârşirii unei noi infracţiuni de furt. Acest indice se menţine şi în continuare.

Reflectată prin prisma contingentelor de infractori, situaţia este următoarea. Persoanele condamnate pentru prima oară la vârsta de minori, cu fiecare nouă condamnare, înclină, relativ mai des, spre comiterea de infracţiuni tot mai grave. Nivelul recidivei speciale în rândul minorilor şi tinerilor este mai jos decât la celelalte categorii de vârsta. Pentru femei recidiva specială este deosebit de specifică, la ele fiind atestată omogenitatea frecventă a faptelor penale.

În general, nivelul criminalităţii recidiviştilor este stabil. Totuşi, în unele perioade sau regiuni este posibilă: a) „o întârziere” a modificărilor în nivelul şi structura criminalităţii recidiviştilor în raport cu criminalitatea primară sau, viceversa, „o anticipare” de către aceste modificări a proceselor similare din criminalitatea primară; b) producerea unor modificări diferite de cele din criminalitatea primară. Faptul se explică prin specificul cauzelor şi condiţiilor recidivei, impactul considerabil al siguranţei (certitudinii) şi echităţii pedepselor, calitatea executării şi temeinicia liberării înainte de termen (inclusiv prin amnistie) de executarea pedepsei, precum şi aplicarea măsurilor (speciale) de prevenire a recidivei după executarea pedepsei. Trebuie luat în calcul şi nivelul de descoperire a infracţiunilor din această categorie: sporirea numărului descoperirilor duce la reducerea latenţei şi, respectiv, mai multe infracţiuni de recidivă comise în anul curent vor ajunge în datele statistice ale acestui an; scăderea numărului descoperirilor, dimpotrivă, duce la creşterea latenţei recidivei şi, respectiv, o parte din infracţiunile de recidivă vor ajunge doar în datele statistice ale anului viitor. Se cere, totodată, ţinut cont de faptul că ponderea recidivei (în deosebi a furturilor, delapidărilor şi infracţiunilor cupidant-violente) în totalul infracţiunilor nedescoperite este mai mare decât între cele descoperite, deoarece infracţiunile sunt comise de recidivişti cu iscusinţă. Datele statistice oferă informaţii doar despre segmentul descoperit, cunoscut al recidivei. În ultimii ani numărul infracţiunilor descoperite s-a micşorat considerabil (în 1996 el a constituit 20440, adică 58,7%), ceea ce înseamnă că partea latentă a recidivei, în ceea ce priveşte sporirea, o depăşeşte pe cea înregistrată.

Neconcordanţa dintre indicii înregistraţi şi starea reală a recidivei poate rezulta şi din alte momente. Bunăoară, dacă nivelul criminalităţii recidiviştilor descreşte mai lent decât cel al criminalităţii primare, atunci proporţia infracţiunilor de recidivă în ansamblul criminalităţii sporeşte, deşi, de facto, există tendinţa spre diminuare şi, viceversa, dacă nivelul recidivei creşte, dar mai lent decât cel al criminalităţii în ansamblu, atunci proporţia recidivei descreşte, deşi, în realitate, există tendinţa de sporire a acesteia. În cursul unei analize de dinamică a criminalităţii înregistrate a recidiviştilor atare situaţie trebuie luată în consideraţie, atunci când se încearcă o explicare a modificărilor relevate.

Structura criminalităţii recidiviştilor are drept trăsătură preponderenţa furturilor, infracţiunilor cupidant-violente şi de huliganism. Proporţia acestor tipuri de infracţiuni constituie până la două treimi din criminalitatea recidiviştilor. La polul opus se plasează infracţiunile de serviciu, contra justiţiei şi cele comise din imprudenţă, ele ocupând o mică parte în structura criminalităţii recidiviştilor.

Există o corelaţie stabila intre recidivă şi recidiva repetată: ponderea celor condamnaţi a doua oară este de aproximativ 2,5-3 ori mai mare decât ponderea celor condamnaţi pentru a treia oara, iar proporţia acestora din urmă este de tot atâtea ori mai mare decât a celor condamnaţi pentru a patra oara etc. Cu toate acestea, ponderea infractorilor care au comis infracţiuni de trei şi mai multe ori este, numeric, predominantă în totalul recidiviştilor.

În cazul recidivei generale şi a celei speciale corelaţia este de altă natura. Astfel, recidiva specială se manifestă mai frecvent prin escrocherii, huliganism, furturi (îndeosebi de buzunar) şi infracţiunile cupidant-violente. De menţionat că 2/3 dintre recidiviştii deosebit de periculoşi sunt infractori cupidanţi, iar 50% sunt hoţi (37% hoţi de buzunar).

Există o legătură strânsă între specializarea criminală şi executarea pedepsei privative de libertate. Conform aprecierilor deţinuţilor (76,5%), tocmai în penitenciare ei acumulează o impunătoare experienţă criminală.

Proporţia criminalităţii de grup este mai mică în structura criminalităţii recidiviştilor decât în structura criminalităţii în ansamblu (respectiv 20 şi 30%). Majoritatea recidiviştilor preferă, în scop de conspiraţie, să acţioneze de sine stătător, cu toate acestea, ei contribuie activ la formarea grupurilor criminale în rândul tinerilor. Mai mult decât atât, tocmai recidiviştii formează mediul criminal şi cel limitrof acestuia, uzând de serviciile întreţinătorilor de spelunci, ale revânzătorilor de bunuri dobândite ilicit, ale prostituatelor etc.

O importanţă nu mai mică o are şi ponderea infracţiunilor de recidivă în totalul infracţiunilor de anumite tipuri. Astfel, un procent însemnat de participare a recidiviştilor este înregistrat în cazul infracţiunilor grave şi deosebit de grave contra persoanei (aproximativ 40%), escrocheriilor (aproximativ 60%), furturilor (60%), tâlhăriilor şi extorcărilor (aproximativ 40-50%), huliganismului (aproximativ 30%; de remarcat că recidiviştii comit, spre deosebire de infractorii primari, în special huliganism agravat şi deosebit de agravat), infracţiunilor legate de traficul ilicit de stupefiante şi arme, de activitatea bandelor şi altor grupuri criminale organizate. Fapt care denotă că în cazul acestor tipuri de infracţiuni are loc o înrădăcinare stabilă a motivaţiei şi obişnuinţei de comportament infracţional, inclusiv a anumitelor modalităţi de comportament infracţional. În ceea ce priveşte recidiviştii înrăiţi (care au comis infracţiuni în repetate rânduri) putem vorbi de o anumită profesionalizare, într-un sens mai larg, chiar de o „profesionalizare” a stilului de viaţă. Se produce o ruptură în legăturile sociale pozitive ale acestora (sunt utilizate doar în scopuri conspirative) şi orientarea spre activitatea infracţională ca fiind de bază sau unică.

În general, recidiviştii comit fiecare a patra infracţiune, din ansamblul infracţiunilor înregistrate.

Dinamica criminalităţii recidiviştilor, precum şi criminalitatea în ansamblu, este determinată în mod covârşitor de factori sociali. În acelaşi timp, ea este influenţată şi de modificările aduse legislaţiei, deci de factori juridici. Dinamica criminalităţii recidiviştilor este în strânsă corelaţie cu dinamica criminalităţii primare, deoarece sporirea numărului persoanelor care comit infracţiuni pentru prima oară implică, în cazul în care se menţin celelalte condiţii, o creştere proporţională şi a numărului infracţiunilor de recidivă.

În ultimii ani criminalitatea recidiviştilor înregistrează tendinţe alarmante, nefavorabile (tot mai pronunţat se conturează modificări calitative) şi puţin probabil că starea lucrurilor în timpul apropiat se va schimba în bine. Se amplifică influenţa recidiviştilor asupra extinderii şi evoluării criminalităţii organizate şi profesionale, asupra contagiunii criminale a minorilor şi persoanelor de 18-25 de ani.

Cercetările criminologice au constatat că recidiviştii se reorientează foarte rapid spre comiterea infracţiunilor care pot asigura un profit maxim. În acest sens, în condiţiile economice actuale are loc o întrepătrundere tot mai profunda între lumea interlopă şi economia „subterană”, fapt care duce inevitabil la criminalizarea acesteia. Dimensiunile unui atare pericol devin clare atunci când se ia în consideraţie că în Republica Moldova economia „subterană” asigură, conform unor estimări, în ultimii ani, în jur de 50% din PIB.

Indicatori relevanţi formează intensitatea şi geografia criminalităţii recidiviştilor. Intensitatea criminalităţii recidiviştilor indică frecvenţa comiterii infracţiunilor, adică timpul scurs din momentul executării (liberării de) pedepsei penale până la comiterea unei noi infracţiuni. Ca regulă, se calculează numărul (proporţia) recidiviştilor care au comis infracţiuni în timp de un an din momentul executării sancţiunii sau a liberării de aceasta pentru fapta penală precedentă. Intensitatea cea mai sporită este atestată la infractorii cupidanţi: 70% din infracţiunile noi sunt comise în primul an după liberarea din locurile de detenţie. Este sporită intensitatea şi în cazul jafurilor, tâlhăriilor, huliganismului, precum şi între recidiviştii cu multiple condamnări şi cei tineri. În general, s-a constatat că în primii trei ani de după liberarea din locurile de detenţie sunt comise 60%, în primii cinci ani – 75%, iar în primii zece ani – 90% din totalul infracţiunilor de recidivă. Analiza geografiei criminalităţii recidiviştilor ne permite să relevăm zonele în care numărul infracţiunilor de recidivă este mai mare, în raport cu totalul infracţiunilor.

Analiza corelaţiei dintre recidivă şi sancţiunea aplicată relevă faptul că persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe termen foarte scurt (până la un an) şi pe termen suficient de lung (de peste 10 ani) mai frecvent recidivează, decât cele condamnate la muncă corecţională fără privaţiune de libertate sau cu suspendarea pedepsei. Este redus nivelul recidivei şi în cazurile de liberare de răspundere penală cu aplicarea altor măsuri (răspundere administrativă, încredinţare pe chezăşie etc.).

 

CARACTERIZAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII RECIDIVIŞTILOR

Personalitatea infractorului recidivist constă dintr-un ansamblu de trăsături negative social-semnificative, care în interacţiune cu circumstanţele şi condiţiile externe determină comiterea infracţiunilor de recidiva.

Majoritatea recidiviştilor îşi încep activitatea criminală la vârsta de minor sau imediat după atingerea majoratului. Durata procesului de denaturare a orientărilor valorice determină, intr-o măsură considerabilă, profunzimea şi stabilitatea deformării necesităţilor şi intereselor, viziunilor, obişnuinţelor, stereotipurilor comportamentale şi comunicative, trăsăturilor de caracter, precum şi a poziţiei personalităţii în general, a modului de a gândi lumea. În corelaţie cu acestea, au loc modificări substanţiale de caracteristici sociale proprii personalităţii în raport nu numai cu cei care nu comit infracţiuni, ci şi cu infractorii primari. Odată cu sporirea numărului condamnărilor gradul de stabilitate şi specificitate al acestor caracteristici creşte.

Între recidivişti proporţia femeilor este de 2-3 ori mai mică decât în criminalitatea primară, în condiţiile în care în aceasta din urmă numărul femeilor este de 6-7 ori mai mic decât cel al bărbaţilor. Totuşi, în comparaţie cu recidiviştii-bărbaţi, recidivistele se disting prin însuşiri personale negative mai pronunţate. Este vorba de alcoolizare, de numărul antecedentelor penale, de pierderea legăturilor sociale pozitive, de lipsa de cămin, de degradarea morală etc. Faptul se explică prin aceea că pentru femei descompunerea familiei comportă semnificaţii mult mai grave, în timp ce soţii divorţează mai uşor şi mai frecvent de soţiile condamnate, decât soţiile de soţii condamnaţi. Apoi, însuşirile psihofizice ale femeilor le predispun spre o alcoolizare şi narcotizare relativ rapidă. În plus, opinia publică, în mod tradiţional, manifestă o atitudine mai puţin tolerantă faţă de femeile condamnate, decât faţă de bărbaţii condamnaţi, condiţionând astfel înstrăinarea lor de mediul cotidian şi profesional normal, lipsa de comunicare şi afecţiune umană.

O parte considerabilă dintre recidivişti, îndeosebi cei condamnaţi în repetate rânduri (de trei ori mai des decât în cazul primei condamnări), îşi pierd familiile, înlocuindu-le prin concubinaje întâmplătoare, fără a avea un loc stabil de trai. Vârsta medie a recidiviştilor este mai mare comparativ cu cea a infractorilor primari, dar în ultimii ani se conturează tendinţa spre o apropiere a acestor indici.

Pentru recidivişti, este specifică, spre deosebire de infractorii primari, reducerea sau totala abandonare a muncii oneste. Ei nu au, de regulă, un loc stabil de muncă, preferă câştigurile ocazionale, când nu recurg la infracţiuni, care nu necesită o pregătire specială sau solidă. Astfel, s-a constatat că la momentul condamnării o pătrime din recidivişti erau fără ocupaţie. Calificarea lor profesională este, de cele mai multe ori, joasă. Putem spune că parazitismul este o trăsătură a personalităţii recidiviştilor, care determină comiterea infracţiunilor: 2/3 din recidiviştii fără ocupaţie, înaintea ultimei condamnări, au comis două şi mai multe infracţiuni.

Majoritatea recidiviştilor renunţă la legăturile pozitive, evitându-le. În schimb, ei tind spre a comunica preponderent cu indivizii din mediul celor care au, la fel, un trecut penal sau cu un comportament antisocial. În atare condiţii, continuă procesul de deformare a necesităţilor şi intereselor, ele devenind, cu timpul, tot mai primitive şi înguste, mai denaturate; dispar scopurile de perspectivă în viaţă. Acest fapt determină şi inerentele stereotipuri comportamentale cotidiene. Prioritatea indiscutabilă a propriilor dorinţe, hotărârea de a le realiza cu orice preţ, dispreţul faţă de muncă, ignorarea normelor sociale, ostilitatea faţă de cei din jur devin componente permanente ale orientărilor lor valorice. Se amplifică până la limitele extreme egoismul şi egocentrismul, neglijarea intereselor, trăirilor altora şi cinismul.

Asupra primitivizării trebuinţelor şi intereselor, orientării spre dorinţele de moment, limitarea la contactele cu cei din mediul „său” influenţează şi nivelul scăzut de educaţie şi instruire al recidiviştilor. Bunăoară, ponderea persoanelor cu studii de peste opt clase este de două ori mai mică între recidivişti, decât între infractorii primari; deşi aceştia din urmă au o situaţie similară în raport cu restul populaţiei. Persoanele care apucă calea infracţiunilor (recidivei) în majoritatea cazurilor nu văd sens în ridicarea nivelului de educaţie, mai mult decât atât, ei sunt refractari, ba chiar se împotrivesc antrenării în procesele instructive desfăşurate în timpul executării pedepsei.

Distracţiile, petrecerile în lanţ sunt în corelaţie directă cu obişnuinţa de a se deda beţiei (stare atestată la trei recidivişti din patru). Dependenţa de atare viciu se amplifică pe măsura sporirii antecedentelor penale, alimentând motivaţia de a comite noi infracţiuni. Conform datelor statistice, aproximativ 2/3 din infracţiunile de recidivă sunt comise în stare de ebrietate, iar 1/5 pentru obţinerea de băuturi alcoolice şi substanţe narcotice.

Pentru personalitatea recidiviştilor este caracteristică năzuinţa de a compensa sentimentul (prezent, dar„înăbuşit”) de izolare socială, de dezadaptare prin respectarea şi menţinerea ostentativă a obiceiurilor şi tradiţiilor mediului criminal, precum şi a ierarhiei stabilite. Recidiviştii sunt, în mod deosebit, „ataşaţi” de argou, de cântecele hoţeşti, de tatuaje etc. Unul dintre mijloacele lor psihologice de autoafirmare şi îndreptăţire îl constituie delimitarea clară a cercului de persoane considerate drept „ai lor”, relativ la care au valabilitate noţiunile denaturate de prietenie, datorie etc. Asemenea raţiune stă la baza motivaţiei infracţiunilor ce ţin de dezorganizarea activităţii instituţiilor de executare a pedepselor, nesupunerea cu rea credinţă cerinţelor administraţiei acestor instituţii, acţiunile violente faţă de persoanele care nu se supun obiceiurilor mediului lor criminal, antrenarea minorilor într-o activitate criminală sau altă activitate antisocială. Spre exemplu, fiecare a doua persoană care îi antrenează pe minori în activitatea criminală are deja antecedente penale.

Recidiviştilor le sunt proprii trăsături precum lipsa spiritului autocritic, justificarea faptelor comise, încrederea în nepedepsire, în noroc, priceperea de a evita demascarea etc. Mulţi dintre ei consideră faptele lor drept juste, iar demascarea acestora – întâmplătoare. De aici şi aprecierile făcute pedepselor stabilite. Astfel, o parte dintre ei neagă corectitudinea, echitatea sentinţei şi a pedepsei stabilite, numărul acestora sporind odată cu numărul antecedentelor penale. De exemplu, dintre cei cu una sau două antecedente penale au recunoscut drept echitabilă pedeapsa stabilită - 49%, cu trei-patru antecedente – 47%, cu cinci şi mai multe – 42%. De menţionat că recunosc mai frecvent justeţea pedepsei recidiviştii condamnaţi pentru infracţiuni cupidante (64%), mai rar o fac cei condamnaţi pentru infracţiuni violente (26%) şi cupidant-violente (27).

Pentru recidiviştii care săvârşesc infracţiuni de violentă este caracteristică supraaprecierea personalităţii lor, nesocotirea vieţii, onoarei şi demnităţii altora. Ei, de obicei, îşi justifică faptele penale, considerându-le drept acţiuni adecvate conduitei victimei. Totodată, ei supraestimează motivele încălcării legii penale şi ca urmare sunt siguri că nu vor fi pedepsiţi.

Este curios faptul că, în conformitate cu studiile comparative efectuate, recidiviştii cunosc mult mai bine legea penală (conţinutul şi numărul articolelor codului penal), decât persoanele cu o conduita licită. Atare cunoaştere este însă unilaterală şi formală. Recidiviştii (infractorii în general), de fapt, nu realizează sau nu acceptă imperativele penale, principiile şi semnificaţia socială a dreptului. În acest sens, doar jumătate dintre ei au afirmat că sesizau caracterul juridico-penal al faptelor lor.

Din punctul de vedere al însuşirilor afectiv-volitive, pentru personalitatea recidiviştilor este tipică înrăirea (care poate deveni trăsătură de caracter dominantă), agresivitatea şi cruzimea (manifestată inclusiv în conflictele cotidiene), impulsivitatea, inadecvarea şi primitivismul reacţiilor emoţionale, impasibilitatea (manifestată, adesea, prin tratări, reacţii autoritare), insensibilitatea faţă de trăirile altora, susceptibilitatea şi ranchiuna, supraaprecierea propriei persoane, nedorinţa de a se aprecia pe sine şi viitorul său în mod corect, veritabil. În cazul unora (minorităţii) un rol important, în continuarea activităţii infracţionale, îl joacă lipsa de voinţă, neputinţa (într-o măsură mai mare ca nedorinţa) de a rupe relaţiile negative.

La 15-20% dintre recidivişti au fost depistate patologii psihice, care nu exclud responsabilitatea, iar la recidiviştii-ucigaşi acest indice atinge 40%. Totuşi, la mulţi dintre aceştia manifestările comportamentale demonstrative cu caracter gen neurastenic şi psihopatie formează rezultatul modului de viaţă, fiind legate de dezmăţ, depravare, absenţa stăpânirii de sine şi falsa autosugestie privind „ratarea vieţii”. De cele mai dese ori, ei pot fi corijaţi, în condiţiile unui control social riguros şi prin aplicarea de măsuri medicale cu caracter ambulatoriu.

Este semnificativ faptul că o parte deloc neglijbilă dintre recidivişti (30-35%) nu ia în seamă consecinţele penale ale faptelor comise, în timp ce alţii apreciază incorect mărimea reală a riscului (30%). La trei cincimi dintre recidivişti frica de pedeapsă este redusă practic la zero, iar odată cu sporirea numărului antecedentelor penale proporţia acestora creşte. Însăşi prezenţa lor în penitenciare este percepută ca ceva permanent, ca o existenţă firească, pe când viaţa în stare de libertate este apreciată drept ceva efemer.

De fapt, paralel cu deformarea orientărilor valorice ale personalităţii, are loc un proces de formare a preferinţei spre un comportament şi mediu criminal. Recidiviştilor cu multiple antecedente penale le este specifică ostilitatea făţişă şi activă faţă de cerinţele sociale, faţă de lege şi colaboratorii organelor de ocrotire a dreptului. Atare poziţie este constatată aproape la toţi recidiviştii care sunt lideri în mediul criminal, organizează întruniri, reglări de conturi etc.

O influenţă esenţială asupra conduitei ulterioare a recidiviştilor o exercită vârsta lor. Majoritatea dintre ei obosesc de atâta rău şi renunţa la activitatea infracţională. Alţii adoptă forme relativ mai comode şi mai sigure. Scade simţitor proporţia infracţiunilor de violenţă, a jafurilor şi tâlhăriilor, deşi sporeşte probabilitatea vagabondajului şi a practicării unor îndeletniciri criminale.

O importanţă deosebită în evaluarea stării criminalităţii recidiviştilor, în studierea cauzelor şi condiţiilor ei, precum şi în elaborarea mijloacelor şi metodelor de contracarare o are tipologia recidiviştilor. În teoria criminologică sunt distinse următoarele tipuri de bază de recidivişti:

a) recidivişti antisociali, ei constituie categoria celor mai periculoşi, activi şi înrăiţi infractori. Aceştia se disting printr-o activitate criminală intensă şi stabilă (consegventă). În atare contingent prevalează recidiviştii deosebit de periculoşi, criminalii profesionali şi recidiviştii voiajori. Proporţia lor este de circa 40% din totalul infractorilor recidivişti.

b) recidivişti situaţionali, le este proprie o atitudine instabilă faţă de valorile sociale, lipsa unor principii morale statornice, prezenţa dominantă a trăsăturilor sociale negative. Caracterul infracţiunilor săvârşite derivă, într-o măsură considerabilă, din situaţia criminogenă în care s-au pomenit. Proporţia lor în totalul infractorilor recidivişti este de circa 30-35%.

c) recidivişti asociali, le este proprie „descompunerea” personalităţii. Ei au, de regulă, multe antecedente penale şi sunt de vârstă înaintată. Se deosebesc prin intelect redus, mobiluri primitive, metode primitive de săvârşire a infracţiunilor, alcoolism, narcomanie şi deficienţe psihopatice. Lipsesc practic total relaţiile sociale pozitive, iar comunicarea o întreţin cu persoane la fel de demoralizate.

 

CAUZELE ŞI CONDIŢIILE CRIMINALITĂŢII RECIDIVIŞTILOR

Criminalitatea recidiviştilor, precum a fost menţionat, constituie o componentă a criminalităţii în ansamblu. De aceea, existenţa şi reproducerea criminalităţii recidiviştilor, în calitatea sa de element constitutiv al criminalităţii, are aceleaşi cauze şi condiţii ca şi întreaga criminalitate. Totodată, ea reprezintă însă o unitate cu anumite însuşiri specifice, care o deosebesc de celelalte elemente componente ale criminalităţii şi-i conferă, astfel, o existenţă „proprie”, relativ de sine stătătoare. În atare condiţii, este evidentă prezenţa unor fenomene şi procese criminogene cu un impact determinant considerabil tocmai asupra producerii criminalităţii în forma sa (extremă) de recidivă.

În procesul de analiză a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii recidiviştilor, este necesar a face distincţie între fenomenele şi procesele ce au loc: 1) anterior primei condamnări sau a altor măsuri cu caracter juridic aplicate în legătură cu fapta dată (dar care continuă ori reapar ulterior); 2) preponderent în timpul executării pedepsei (aplicării altor măsuri juridice, înlocuitoare); 3) în perioada postpenitenciară.

În cazul infracţiunilor de recidivă, un rol important îl joacă, în formarea şi realizarea motivaţiei criminogene, influenţa de grup („contagiunea”), influenţa comportărilor ilicite „de fundal”, precum beţia şi alcoolizarea, narcomania, jocurile de noroc, prostituţia etc. Influenţă are şi nerespectarea principiului de diferenţiere şi individualizare a pedepsei şi executării acesteia, inoportunitatea sau insuficienţa măsurilor de adaptare socială după executarea pedepsei ori după stabilirea pedepsei neprivative de libertate, lipsa unui sistem de plasare în câmpul muncii şi susţinere a contingentului în cauză.

În cazul recidiviştilor înrăiţi şi deosebit de periculoşi, motivaţia de săvârşire a infracţiunilor are ca dominante respectarea tradiţiilor mediului criminal, egoismul şi egocentrismul excesiv, parazitismul, agresivitatea şi cruzimea, care devine uneori un scop în sine. Motivaţia de recidivă denotă un proces intensiv de alunecare spre un stil de viaţă criminal, spre deprinderea de a comite infracţiuni „la comandă”, la solicitarea liderului, în absenţa oricărei confruntări de motive (opţiuni), frământări deliberative, fapt legat şi de experienţa criminală (inclusiv căutarea şi utilizarea situaţiilor criminale).

Legături strânse există între recidivă şi restabilirea sau stabilirea de contacte, în condiţiile mediului penitenciar ori ale mediului cotidian, cu persoane înclinate spre comiterea de încălcări de lege şi care îşi petrec timpul liber în chip negativ, cu persoane care comit infracţiuni, cu recidivişti şi cu persoanele care întreprind afaceri ilicite, fiind interesate în săvârşirea unor infracţiuni. Contactele cu persoanele înclinate spre comiterea de infracţiuni şi (sau) care îşi petrec timpul liber în chip negativ duc la restabilirea stereotipurilor comportamentale şi a situaţiilor care deja au determinat persoana respectivă la comiterea infracţiunii. Contactele cu persoanele care comit infracţiuni au ca efect apariţia motivului de a săvârşi o infracţiune sub influenţa directă a propunerilor, a exemplului personal etc., iar cele cu recidiviştii implică accelerarea procesului de atragere în activitatea criminală, dată fiind experienţa recidiviştilor şi referirile la necesitatea respectării tradiţiilor mediului criminal. Persoanele care întreprind afaceri ilicite îi determină pe cei cu antecedente penale la comiterea unor noi infracţiuni prin „onorariile” tentante oferite, ele având o priză deosebita în situaţia acestora din urmă.

Trebuie luat în consideraţie şi faptul că persoanele care îşi execută pedeapsa în locurile de detenţie, în virtutea circumstanţelor, ajung să-şi întreţină reciproc, prin comunicare inevitabilă, necesităţile, interesele şi deprinderile. De aici rezultă menţinerea şi intensificarea trăsăturilor negative potenţial criminogene. De asemenea, aici adesea are loc contaminarea criminală mutuală a deţinuţilor, datorită relaţiilor interpersonale existente. Este frecventă propagarea şi impunerea obiceiurilor, tradiţiilor şi ierarhiilor mediului criminal, fapt care derivă din acţiunile bine orientate ale persoanelor care doresc să obţină poziţii privilegiate între deţinuţi.

Existenţa cazurilor în care făptuitorii de infracţiuni rămân nepedepsiţi, indiferent de cauze, precum şi a celor de aplicare a unor sancţiuni vădit neadecvate situaţiei penale constituie elemente importante în formarea motivaţiei şi hotărârii de a relua activitatea infracţională. Pentru recidiviştii activi absenţa tragerii la răspundere penală pentru infracţiunile comise sau aplicarea unor măsuri juridico-penale neadecvate formează posibilităţi pentru continuarea conduitei criminale.

Un efect de favorizare a producerii infracţiunilor de recidivă îl are inoportunitatea şi insuficienţa măsurilor sociale de adaptare a persoanelor care au executat pedepse privative de libertate sau care execută pedeapsa de muncă corecţională fără privaţiune de libertate. Deseori, atare măsuri se reduc la controlul asupra angajării în câmpul muncii (în ultimul timp, acest control practic nu mai există ori este formal, în plus, recidiviştii preferă sectorul privat, fapt care duce la pătrunderea lumii interlope în acest sector, iar ca rezultat extinderea economiei „subterane”) şi convorbiri periodice, în timp ce pentru ca persoanele în discuţie să se adapteze noilor condiţii este necesară o asistentă socială, psihologică, medicală şi juridică, precum şi o supraveghere atentă asupra comportamentului, legăturilor stabilite şi modului de petrecere a timpului liber. Teza este confirmată de studiile statistice, care denotă că şase din zece infracţiuni sunt comise de recidivişti în primul an de după eliberarea lor din locurile de detenţie, dintre care un număr considerabil de infracţiuni sunt comise în chiar primele zile sau săptămâni după eliberare.

Este necesară precizarea unor momente cu implicaţii deosebite în timpul de faţă. Actualmente, pot fi constatate, foarte frecvent, cazuri de reacţionare fără promtitudine (întârziată) la infracţiunile comise, de stabilire a măsurilor preventive neadecvate situaţiei şi făptuitorului, de depăşire nejustificată a termenului de efectuare a cercetării penale, situaţii care au un impact permisiv puternic asupra comiterii infracţiunilor de recidivă. În acest sens, mărturie stă faptul sporirii vădite a numărului persoanelor care au săvârşit infracţiuni, fiind supuse anchetei penale pentru infracţiuni comise anterior, între care persoane figurează un numai şi mai mare de recidivişti. Acelaşi lucru se constată şi în cazul liberării de răspundere penală cu aplicarea altor măsuri, cu caracter juridic sau obştesc.

O stare similară a lucrurilor o întâlnim şi în activitatea instanţelor judiciare. Aplicarea sancţiunilor penale neadecvate, fără a ţine cont de gradul de degradare socială a inculpatului, precum şi de numărul şi de caracterul antecedentelor penale, duce la consecinţele deja menţionate. Astfel, sunt frecvente cazurile de liberare condiţionată de pedeapsa penală şi de stabilire a pedepselor sub formă de muncă corecţională unor recidivişti, a căror conduită nu denotă tendinţe de corectare. De fapt, privaţiunea de libertate a devenit mai mult o măsură excepţională, fiind aplicată, în principal, infractorilor deosebit de periculoşi şi ca urmare a comiterii unor infracţiuni grave, ceea ce vine în discrepanţă cu însuşirile cantitative şi calitative pe care le înregistrează în timpul de faţă criminalitatea; în plus, acest lucru duce la înrăutăţirea contingentului deţinuţilor, printre care predomină infractori periculoşi cu deformări moral-juridice majore, care exercită o influentă nefastă asupra altor condamnaţi.

Este de menţionat că există cauze cu totul specifice în situaţia când recidivistul comite o nouă infracţiune după o perioada îndelungată, deci atunci când intervalul temporal dintre infracţiuni (sau dintre momentul executării pedepsei penale şi infracţiunea nou comisă) este mare. În situaţii de atare natură este necesară o abordare particulara. De altfel, asemenea cazuri sunt relativ puţine, majoritatea recidiviştilor săvârşind noi infracţiuni în primii trei ani de după executarea pedepsei. Acest fapt trebuie luat în calcul când se încearcă relevarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunilor de recidivă.

În scopul prevenirii criminalităţii recidiviştilor, este deosebit de important a distinge cauzele şi condiţiile care au dus la transformarea infractorului primar în recidivist, de cele care au condus la continuarea activităţii criminale de recidivă, la transformarea recidivistului în recidivist cu multiple antecedente. O data cu sporirea înverşunării, la reluarea activităţii criminale, un rol din ce în ce mai mare începe să-1 joace nu influenţa nefastă a mediului şi a situaţiei, ci poziţia personalităţii. Prin urmare, o semnificaţie tot mai mare, între cauzele şi condiţiile recidivei, o au deficienţele şi insuficienţele controlului social asupra acestui contingent.

 

PREVENIREA CRIMINALITĂŢII RECIDIVIŞTILOR

Cunoaşterea factorilor ce determină criminalitatea recidiviştilor oferă posibilitatea relevării masurilor de prevenire a ei. Esenţialul este de a lua în consideraţie faptul că, în cazul recidivei, infractorul comite o nouă infracţiune (recidiva) după ce, lui, i-au fost aplicate anumite măsuri juridice; prin urmare, caracterul şi modul de aplicare a acestor măsuri juridice joacă un rol determinant în producerea recidivei. Printre mijloacele speciale de prevenire a recidivei le indicăm pe acelea care ţin de activitatea investigativ-operativă, de anchetă penala şi de dezbaterile judiciare; de stabilirea pedepselor şi de sistemul acestora; de executarea pedepselor; de lucrul postexecutoriu cu contingentul recidiviştilor.

În ceea ce priveşte depistarea infracţiunilor, cercetarea penală, ancheta penala şi dezbaterile (examinarea) judiciare importanţă are realizarea următoarelor acţiuni: a) asigurarea efectiva a inevitabilităţii pedepsei, stimulând formarea la infractori a reprezentărilor privind riscul şi „inconvenienţa” infracţiunilor; b) obţinerea informaţiilor iniţiale necesare stabilirii unei sancţiuni ce ar corespunde plenar faptei comise, personalităţii făptuitorului şi mobilurilor infracţiunii; c) aplicarea masurilor de curmare menite să anihileze continuarea activităţii criminale. Contează mult efectuarea, pornind de la materialele dosarelor, a unor acţiuni de profilaxie, precum lichidarea speluncilor, dispersarea (descompunerea) grupurilor predispuse spre încălcări de drept, tragerea la răspundere a persoanelor a căror inactivitate a creat condiţii favorabile comiterii infracţiunilor de către recidivişti.

Mai mulţi specialişti se pronunţă pentru reorganizarea activităţii izolatoarelor de anchetă. Situaţia este de aşa natură că, în timpul anchetei penale şi dezbaterilor judiciare, din momentul arestării preventive şi până la trimiterea în instituţia în care urmează să-şi execute pedeapsa penală, deseori, persoanele aflate sub urmărire penală, inculpaţii şi condamnaţii se află în izolatoarele de ancheta de la jumătate de an până la doi ani. Dar, în aceste instituţii starea moral-psihologică şi materiala este mult mai precară, mai dificilă, în multe cazuri, decât în penitenciare; tot aici are loc şi „recidivizarea” celor care au fost traşi la răspundere penală pentru prima dată.

Se impun unele cerinţe şi faţă de practica stabilirii de pedepse penale şi sistemul acestora. În principal, este vorba de diferenţierea şi individualizarea măsurilor aplicate. În acest context, menţionăm următoarele imperative: 1) reducerea frecvenţei utilizării pedepselor privative de libertate prin recurgerea la măsuri lipsite de atare caracter, dar capabile să asigure un control riguros asupra comportamentului; diminuând, astfel, pericolul „contagiunii” mutuale a condamnaţilor, atât în locurile de detenţie, cât şi în afara lor; 2) infirmarea, prin măsuri corespunzătoare, a părerii, susţinute în mediul criminal şi în general de opinia publică, precum că infractorii scapă pedepsei penale datorită modificărilor nejustificate aduse legislaţiei, schimbării „inopinate” a practicii de aplicare a ei, soldată cu liberarea exagerată de răspundere sau pedeapsă penală, neglijarea, la stabilirea sancţiunii, a pericolului social real al faptei, al personalităţii făptuitorului şi motivaţiei infracţiunii; 3) tragerea, în timp util şi în suficientă măsură, la răspundere penală pentru faptele periculoase, specifice recidiviştilor, comise în timpul executării pedepsei, inclusiv pentru acţiunile de dezorganizare a activităţii penitenciarelor; 4) înăsprirea pedepselor pentru infracţiunile comise preponderent de recidivişti; 5) extinderea posibilităţilor de influenţă juridică asupra persoanelor ce duc un mod de viaţă, care serveşte adeseori drept „fond” pentru infracţiunile de recidivă.

Un efect preventiv ar avea şi unele corectări aduse procesului şi modului de executare a pedepselor privative de libertate, printre care: a) plasarea deţinuţilor în funcţie de nivelul de degradare morală; b) supravegherea legăturilor dintre deţinuţi, în scopul neadmiterii formării de grupări cu orientări antisociale în jurul infractorilor înrăiţi sau a asocierii acestora; lichidarea posibilităţilor de confecţionare a armelor, a mijloacelor de evadare, de introducere a băuturilor alcoolice, a drogurilor etc.; c) supravegherea şi supunerea persoanelor, care manifestă intenţii de a comite din nou infracţiuni sau care încearcă să impună altor deţinuţi obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal, unor măsuri de profilaxie; efectuarea unor transferări bine calculate intru prevenirea şi destrămarea (lichidarea) ierarhiilor sau situaţiilor criminogene create de infractorii înrăiţi în mediul condamnaţilor; d) realizarea de acţiuni menite să formeze la condamnaţi o imagine, o atitudine negativă faţă de obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal, creându-se, astfel, posibilitatea suscitării la condamnat a sentimentului de vină faţă de societate şi a obligaţiei de a se reabilita în faţa lumii; e) aplicarea oportună a masurilor juridico-penale în cazul comiterii de către condamnaţi a unor acţiuni infracţionale; asigurarea unei cointeresări a lucrătorilor instituţiilor de detenţie în reducerea latenţei recidivei penitenciare; f) admiterea amnistiei doar în cazurile de prognozare a unei conduite socialmente nepericuloase; g) pregătirea, în limitele posibilităţii, a condamnaţilor pentru viaţă în condiţii de libertate şi în colective deschise, medii fireşti prin aplicarea unui regim privilegiat sau de semidetenţie în ultimele luni de detenţie.

Un impact negativ îl are practica obişnuită a unor administraţii, care încearcă să-şi asigure o viaţă confortabilă şi o bătrâneţe fără griji pe calea dirijării activităţii penitenciarelor prin intermediul liderilor criminali.

Experimentele denotă eficienţa şi utilitatea înfiinţării în penitenciare a unor cabinete psihologice, în care să activeze psihologi angajaţi, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale deţinuţilor, constatându-se o diminuare majora a încălcărilor de regim. De asemenea, au avut efecte pozitive anularea restricţiilor privind primirea coletelor şi scrisorilor, sporirea numărului întrevederilor cu rudele, permiterea achiziţionării unui număr mai mare de produse de la magazinele din penitenciare şi alte înlesniri.

Întru prevenirea recidivei penitenciare este indicată efectuarea periodică de „măsurări” a gradului de tensiune intracolectivă în locurile de detenţie, prin intermediul convorbirilor, anchetelor anonime etc. Datele obţinute vor permite identificarea surselor de tensiune, a cauzelor şi, respectiv, întreprinderea acţiunilor de rigoare pentru lichidarea lor din timp.

În prevenirea criminalităţii recidiviştilor un rol important îl joacă acţiunile de profilaxie postpenitenciare. În această ordine de idei, este necesară plasarea persoanei respective în câmpul muncii la întreprinderile (organizaţiile, firmele etc.) unde domneşte o ambianţă sănătoasă şi deci este posibilă o influenţare pozitivă a ei. Pentru încurajarea, stimularea întreprinderilor de a angaja persoane de curând revenite din locurile de detenţie, în mod firesc, întreprinderilor trebuie acordate înlesniri fiscale, precum şi avantaje de altă natură. De asemenea, persoanelor în discuţie trebuie acordat ajutor şi în aranjarea vieţii cotidiene, în restabilirea relaţiilor pozitive întrerupte.

Acordarea de sprijin în adaptarea persoanelor de curând revenite din locurile de detenţie presupune atât susţinerea multiaspectuală a acestora, cît şi înfăptuirea unui control asupra lor. Din atare optică se impune: a) demararea imediată a unor astfel de acţiuni şi realizarea lor bine orientată pe parcursul a 1-3 ani; b) explicarea temeiului şi locului unde se pot adresa persoanele respective pentru obţinerea asistentei sociale, psihologice, medicale şi juridice; crearea unei reţele de centre de ajutor şi reinscrarea socială, care ar acorda atare asistenţe; c) înfiinţarea de aziluri, care ar permite celor fără familie să se refugieze în primele luni de libertate, beneficiind de asistenta unui personal special; d) instruirea specializată a unor cadre de lucrători sociali care ar interacţiona tocmai cu un atare contingent, instruire ce ar include pregătirea necesară depăşirii unor eventuale situaţii dificile, posibile mai cu seamă în cazul persoanelor cu multiple antecedente penale; e) elaborarea unei legislaţii adecvate în materie, care ar permite atingerea acestor obiective. Binevenită ar fi conlucrarea multilaterală a organelor de resort cu diverse fonduri, organizaţii de binefacere şi asociaţii de ajutor mutual persoanelor cu antecedente penale şi rudelor lor.

Cele menţionate, în mare parte, sunt valabile şi trebuie aplicate şi în cazul persoanelor condamnate convenţional, condamnate la munca corecţională fără privaţiune de libertate sau când executarea sentinţei a fost amânată.

Prevenirea eficientă a criminalităţii recidiviştilor presupune realizarea unei planificări multilaterale şi detaliate a acesteia. Varianta optimă constă în introducerea în programul complex general de contracarare a criminalităţii a unor programe particulare de contracarare a unor tipuri de criminalitate, printre care ar figura şi aceea care vizează criminalitatea recidiviştilor. Important este ca aceste programe particulare să fie, pe cit e posibil, detaliate şi concrete.

 

LITERATURA UTILIZATĂ:

1.   Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.

2.   Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Bucureşti, 1996.

3.   Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Buto, Psihologie Judiciară, Bucureşti, 1992.

4.   Криминология. М.: Изд-во МГУ, 1994. 415с.

5.   Криминология. Учебник для юридических вузов. Под общей редакцией доктора юридических наук, профессора А.И. Долговой. М.: Издательская группа ИНФРА М-НОРМА, 1997. 784 с.

6.   Криминология: Учебник / Под ред. акад. В.Н. Кудрявцева, проф. В.Е. Эминова. М.: Юрист, 1995. 512 с.

7.   Криминология и профилактика преступлений. Учебник. Под ред. докт. юрид. наук А.И. Алексеева. М.: МВШМ МВД СССР, 1989. 431 с.

8.   Криминология. Под редакцией В.Н. Кудрявцева. М., «Юрид. Лит.», 1976. 168 с.

9.   Криминология: Учебник/ Под ред. Б.В. Коробейникова, Н.Ф. Кузнецовой, Г. М. Миньковского. М.: Юрид. лит., 1988. 384 с.

10.Зелинский А.Ф. Рецидив преступлений (Структура, связи, прогнозирование). Харьков: Вита школа. Изд-во при Харьк. ун-те, 1980. 152 с.

11.П. Михайленко, И. Гельфапд, Рецидивная преступность и ее предупреждение органами внутренних дел, Киев, 1970.

12.Л.В. Тэсс, Воры: в законе и прочие.... Рига, 1993.

13.Солопанов Ю.В., Поимкой Л.А., Игнатьев Л.А. Факторы рецидивной преступности лиц, освобожденных из исправительно-трудовых учреждений. В кн.: Труды ВНИИ МВД СССР. М., 1974.

14.Коробейников Б.В. Проблемы предупреждения рецидивной преступности. В кн.: Вопросы борьбы с преступностью. Вып.34. М.: Юрид. лит., 1981. 104 с.

15.Большаков А.З., Мохов В.В., Бакулин Н.А., Иванов В.В. Состояние и организация борьбы с групповой и рецидивной преступностью. Метод, пособие. Волгоград, 1988. 64 с.

16.Новиков А.А. Развитие системы отбывания лишения свободы рецидивистами. В кн.: Труды ВНИИ МВД СССР. М., 1969. 148 с.

17.Журавлев М.П. Исправление и перевоспитание особо опасных рецидивистов. Проблемы и организационные вопросы. М., 1975.

18.Попов В.И. Условия способствующие особо опасному рецидиву. В кн.: Труды КВШ МВД СССР. Т. 7. Киев, 1973. с. 126-148.

19.Попов В.И. К вопросу об объективных причинах возникновения антиобщественной установки особо опасных рецидивистов. В кн.: Труды КВШ МВД СССР. Т. 6. Киев, 1972.

20.Брызгалов В.Н. Некоторые вопросы предотвращения рецидива преступлений. В кн.: Труды КВШ МВД СССР. Т. 1. Киев, 1968.

21.Уткин В.А. Правовые основы участия общественности и трудовых коллективов в предупреждении рецидива преступлений. Томск, 1990. 233 с.

22.Личность преступника: методы изучения и проблемы воздействия. Сборник научных трудов ВНИИ МВД СССР. М.. 1988. 111 с.

23.Проблемы изучения личности правонарушителя.Сборник научных трудов ВНИИ МВД СССР. М.. 1984. 158 с.

24.Криминология.Учеб. метод. Пособие/ Коваленко О.И., Коваль Н.В., Фролова Е.Г., Филонов, Чайко Н.А. ДИВД МВД Украины, 1996. с. 336.

 



[1] Este vorba de Codul penal al Republicii Moldova, mai concret, de Comentariu la Codul Penal al R.S.S.M.. p. 66.

События